Sancţiuni?

► Personal, prin şcoală, am făcut cunoştinţă cu sensul primar al termenilor sancţiune şi (a) sancţiona, adică „aprobare”, a unei legi, de către o instanţă superioară, împăratul, regele sau parlamentul având misiunea şi dreptul de a sancţiona aşa ceva. Şi cred că, pentru astfel de idei, pot da vina pe profesorul nostru de istorie de la Şendriceni, Gheorghe Romandaşu, care, trecând mult şi cu plăcere peste manualul unic Roller, făcea excursuri enciclopedice, probabil şi tachinând ideea de „aprobare” în cazul „Pragmatica Sancţiune”, ce ar fi reprezentat mai ales un compromis, o concesie (la nevoie, fie şi fată!). De fapt, pe atunci nu ne păştea vreo concurenţă cu sensul „măsură de constrângere”, respectiv „a pedepsi”: în internat, pedagogul aplica pedepse, nu-i umbla mintea la sancţiuni, pedepsea. Ba în limbajul juridico-administrativ exista (iar azi în zona educaţiei există) formula „Recompense şi pedepse”.

► Două sunt scheletele pe care, în limbajul public actual, în variaţii libere, termenul sancţiune, având cel de al doilea sens, pare să aibă circulaţie; primul context: „Trump – sancţiuni – Iran/Teheran” („Trump anunţă primele sancţiuni împotriva Teheranului”; „Sancţiunile reintroduse de preşedintele Trump împotriva companiilor străine prezente în Iran sunt inacceptabile” pretind unii). Al doilea: „Preşedinte/ nume propriu – sancţionat – penali” („Klaus Iohannis, sancţionat cu două mii de lei pentru apelativul penali”; „Preşedintele României, sancţionat pentru folosirea termenului penali”). Deci, iată, în acest caz, ascensiunea, ce nu pare a putea fi oprită, a unui adjectiv substantivat; înainte de fostul preşedinte, îl cunoşteam doar din sintagmele „cod, proces, dosar penal”, „acţiune, procedură, urmărire penală”, cu alunecarea ce avea să-i fixeze imaginea ca substantiv, „femeie, fetiţă penală”, de la simplu adjectiv determinativ ajungându-se la un calificativ căruia i s-a creat chiar un superlativ (exemple de pe internet): „Cea mai penala femeie din lume! Uite cum a inteles ea expresia «dragoste pentru animale»„; „cea mai ⁓ elevă din Botoşani”, „cea mai ⁓ manea” etc.

► Pe Trump îl lăsăm în pacea viitorului, dar cazul Iohannis ne-a redeşteptat o amintire de prin anii facultăţii. Probabil eruditul signor Cuciureanu, la una din (adesea) paradoxalele lui ore de romanistică, ne-a povestit că ultima lettre de cachet din istorie (istoria Franţei!) a fost aceea prin care, cu semnătura lui Ludovic al XVI-lea (viitorul ghilotinat), avea să fie găzduit la Bastilia un filolog ce susţinuse, în termenii epocii, cum că „suprastratul” limbii franceze era germanic, ceea ce, în parte, ar explica pronunţia specifică a sunetului r şi a vocalelor cu „umlaut” ö şi ü, trăsături singulare printre limbile romanice. Nu am putut afla devenirea nefericitului descoperitor, dar romanistica a sancţionat punctul său de vedere, încă o dovadă că „delictele” lingvistice (dacă putem vorbi de aşa ceva), cu depăşirea nivelului cunoştinţelor şi prejudecăţilor epocii, respectiv cu formulata depăşire a „limitei libertăţii de exprimare” nu au avut trecut şi nu au nici viitor.

► Nesancţionabili rămân mulţi din cei care, conform unor diferite umori, ar merita oprobriul publicului. Umoarea prestigiului cultural al reprezentanţilor poporului în parlamente de exemplu. Am scris relativ frecvent despre sfidarea limbii exemplare de către aduşii de vânt în politică de la noi din ţară. Recent, ne-a atras atenţia, ca noutate şi originalitate, o iniţiativă a moldovenilor de la răsărit de Prut: „Discursul deputaţilor de la Chişinău sub lupa unui doctor în filologie”, ca emisiune de la Tvr Moldova (retransmisă de Tvr 3; cf. 7.05). Spicuim din diagnostice puse de o distinsă colegă, Irina Condrea, specialistă şi în sociolingvistică. După rezumatul redacţiei, reproducem câteva observaţii: vorbind liber, unii deputaţi utilizează rusisme „cu duiumul”; unele cuvinte sunt pur şi simplu schilodite; sunt deputaţi care habar nu au ce înseamnă cuvintele pe care le rostesc; din şedinţele Parlamentului nu au lipsit nici ȋnjurăturile; în timpul dezbaterilor electorale unii nu-şi mai stăpânesc emoţiile şi recurg la ofense greu de imaginat” etc. Puţine sunt incriminările directe pe care le formulează lingvista, dar să reţinem una: „în parlament nu trebuie să se vorbească ca pe toloacă!”.

► Lasʹ că de la noi moldovenii au ce învăţa, ca în cazul a două participante la un episod de la Chişinău al concursului „Românii au talent”, apostrofate de o membră a juriului: „Voi staţi şi vorbiţi cu noi cu mâinile în buzunare, ca două golănci [oare nu era vorba de un anumit look?]. Asta e nesimţire. Nesimţirea nu îşi are locul într-o emisiune de televiziune. Poftiţi acasă”.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi