Seimeni (XVI). Școala (4)

Școala, cu toate ale ei, local, profesori, simbolistică, se bucura încă, la Seimeni, în ochii oamenilor, de un respect aproape religios. Nu și‑ar fi permis nimeni dintre săteni, nici măcar primarul sau milițianul, să fie cumva ireverențios sau, mai mult încă, să ceară socoteală domnului sau doamnei învățătoare, chiar și atunci când aceștia deveniseră, de formă și la poruncă proletar-revoluționară, „tovarăș” și „tovarășă”.

De persoana și de numele primei mele învățătoare nu îmi mai aduc aminte, poate și pentru faptul că, în cele patru clase primare, s‑au succedat mai multe, suplinitoare, cum au fost de altfel toți învățătorii și profesorii mei de la „generală”. Prea mult interes pentru însușirea buchiilor în clasa I pare‑se că nu aș fi avut, de vreme ce deprinsesem cititul cu ceva vreme mai devreme, spre deliciul moșilor și unchilor mei, care, pe îngusta și povârnita prispă a unicei cârciumi a satului, mă puneau să le silabisesc titlurile articolelor de prin ziare. De coperta Abecedarului meu, ediția 1960, mi‑am amintit însă imediat ce am regăsit‑o fotografiată pe net! Din acești primi ani de școală, singura rămasă vie în memoria mea a fost Iuliana, învățătoarea mea din clasa a II‑a. Ea mi-a dăruit Basmele lui Ispirescu, în frumoasa ediție in folio, cu ilustrațiile Floricăi Cordescu, carte pe care am citit‑o și recitit‑o cu nesaț toată copilăria! Iuliana era vară primară a tatei, fiică a Niculinei, singura soră a lui tata-mare. O iubeam foarte mult pe Iuliana, nu doar pentru evidenta simpatie pe care mi-o arăta, ci poate și pentru faptul că, foarte tânără, abia ieșită din adolescență la terminarea liceului, elegantă, slăbuță, costelivă și foarte mobilă, era purtătoarea acelor trăsături somatice și caracterologice ale liniei mele paterne pe care eu, din păcate, nu prea le‑am moștenit!

La ciclul primar, în satul meu funcționa sistemul „claselor simultane“. Una dintre învățătoare îi aduna într‑o clasă pe copiii de clasa I, cuplați cu cei din clasa a III‑a, iar cealaltă învățătoare îi aduna laolaltă pe cei din clasele a II‑a și a IV‑a. Dar și așa, cu clasele reunite, abia reușeau să strângă fiecare câte 15-20 de învățăcei, căci satul nostru era mic. Deși centru de comună Seimenii Mari, cum se numea pe atunci, era mult mai mic decât celelalte două sate componente ale comunei, Dunărea (sostul Boașcic) și Seimenii Mici. La „simultan”, învățătoarea lucra jumătate din ora de clasă cu cei mai mici, cealaltă jumătate de oră cu cei mai măricei. În ce mă privește, după ce terminam repede sarcina de lucru primită, asistam, ca spectator extrem de interesat, la dialogul învățătoarei cu cei din grupa de vârstă mai mare și, ulterior, cea mai mică. Jocul acesta al alternanțelor mă amuza la culme, căci parcurgeam, practic, într‑un fel de spirală, de două ori aceleași conținuturi! În ciclul primar, materiile mele preferate au fost aritmetica, muzica și lucrul manual. Unica temă „de studiu” la ultima „disciplină” era împletitul de coșulețe și covorașe din foi de porumb sau din papură fragedă, meșteșug la care ajunsesem destul de îndemânatic și pe care nu l‑am uitat nici astăzi. Cu caligrafia m‑am descurcat prost întotdeauna, iar la citire mă plictiseam de moarte, dată fiind prăpastia dintre silabisirea trudnică și elementară din abecedar a colegilor mei și calitatea textelor din cărțile pe care le citeam acasă singur, găsite prin casă, împrumutate de la bibliotecă sau primite de pe la învățătoare.

Portar sau paznic școala noastră nu avea. Aceste atribuții erau lăsate și ele pe seama îngrijitoarei școlii, tușa Safta Cocor, cimotie de‑a noastră apropiată, nevasta unui văr al mamei și mamă a Leontinei, care i‑a și moștenit slujba. Senină, blândă și înceată în mișcări, cu mersul ei legănat, tanti Săftica era un fel de genius loci al localului școlii, protectoare tăcută a hergheliei de 70-80 de elevi, care veneau la ore în două schimburi, cei mici, din clasele I-a – IV‑a, dimineața, cei mai mari, din clasele a V‑a – a VIII‑a, după-amiaza. Dimineața și la prânz, ea ne deschidea ușa de la intrarea din spatele școlii, destinată elevilor, încercând să domolească hărmălaia și înghesuiala copiilor nerăbdători să se adape la izvoarele culturii și ale cunoașterii! Seara, când făcea curățenie, ea avea grijă să recupereze lucrușoarele pierdute ale vreunui copilaș mai uituc și să i le înapoieze a doua zi. Sarcina ei principală era să măture zilnic întreaga școală și să șteargă dușumelele cu șomoiogul muiat în motorină – mirosul motorinei a rămas în memoria mea olfactivă ca semnal sinestezic al școlii de la Seimeni! -, iar iarna să aprindă și să întrețină focul în sobele din cele două, de la o vreme patru, săli de clasă, plus cancelaria profesorilor. Tot ea avea în grijă și de cele trei cabine, rezervate pentru băieți, fete și, respectiv, profesori, ale „toaletei” de cărămidă tencuită din fundul curții școlii. Poate și datorită hărniciei tușii Safta, poate și datorită numărului mic al „utilizatorilor”, înjghebarea sanitară era tot timpul, iarnă‑vară, uscată, curată și cu pereții proaspăt văruiți. În nici un caz nu se compara cu acel pestilentium absolute din stabilimentele publice ale epocii, ca, de exemplu, cel din gara din Cernavodă, pe unde voi fi fost, ulterior, silit să trec, elev de liceu, în drum spre Constanța.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi