Silire şi împărăţie. O asociere neaşteptată?

Ediţia sinodală din 1914 accentua ideea de "smulgere" de către om a acestei binecuvântări, folosind cuvântul "răpire": "Împărăţia Cerurilor se sileşte şi silitorii o răpesc pe ea" (Matei 11, 12). Iar în varianta Bibliei diortosite a vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania este subliniată şi mai mult implicarea omului: "Împărăţia Cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc". În nota sa, Mitropolitul cărturar îşi explică astfel opţiunea: "Împărăţia Cerurilor se obţine prin lupta împotriva obstacolelor de tot felul, de la puterile întunericului până la propriile noastre păcate".

Prin aceste formule se accentuează foarte mult rolul omului, demnitatea lui în actul mântuirii. Suntem încurajaţi să avem îndrăzneală, să nu ne descurajăm în faţa nici unui obstacol de care ne lovim atunci când ne îndreptăm inima spre Dumnezeu. Dar cum să facem aceasta în mod concret, atunci când nu (mai) avem dor de Cer, când nu tânjim după dragostea Tatălui ceresc, când ne lăsăm copleşiţi de neputinţe şi orice poruncă pare greu sau imposibil de împlinit?

Trăind într-o epocă marcată de consum, de a dobândi şi a poseda, omul a ajuns să se comporte ca un soi de maşinărie care trebuie alimentată ca să proceseze, să consume, să furnizeze tot felul de stări de care devine dependent. Devenim, astfel, prizonierii acestui mod de a vieţui, iar verbul a avea stăpâneşte în detrimentul verbului a fi, însă, din momentul în care ne asumăm că Dumnezeu este ţinta, putem începe silirea duhovnicească. Pe măsura credinţei noastre, mai mică sau mai mare, facem o evaluare a ceea ce putem împlini din toate poruncile evanghelice. Silirea poate să înceapă şi de la cele pe care le putem, din situaţii în care nu facem, propriu-zis, vreo nevoinţă.

Mai întâi, împlinim ceva care ne este mai la îndemână. Nu putem ţine post negru în primele trei zile din Postul Mare, de exemplu, dar poate că putem să ţinem post negru până seara. Nu putem nici asta, dar poate putem să rezistăm până după-amiază. Dacă nici asta nu putem, atunci măcar să mâncăm mâncare de origine vegetală. Şi asta ne e greu? Atunci să încercăm să mâncăm ceea ce putem, dar numai până la limita saţietăţii. Să mai lăsăm un pic de loc în pântecele nostru. Şi tot aşa, putem coborî ştacheta până la cele care ne sunt accesibile într-o primă etapă.

De undeva tot pot începe, numai să vreau. Caut să văd care este măsura mea şi acela devine punctul de început al viitoarei "siliri". Nu pot să mă rog, nu pot să priveghez o noapte întreagă sau să citesc o oră la Psaltire. Dar ce pot să fac? Să zic "Tatăl nostru". Hai să-l zic! Dar, de-a lungul zilei, de câte ori pot să-l zic? Sau de câte ori pot să zic "Rugăciunea lui Iisus"? O dată, de două ori, de câteva ori într-o oră? Important e să împlinesc ce pot şi să tot repet aceste lucruri ce-mi stau la îndemână. Făcând aceasta repetat, inima mea se lărgeşte puţin câte puţin, harul lui Dumnezeu mă poate ajuta tot mai mult, pe măsura disponibilităţii mele de a conlucra. Şi apropo de aceasta, o precizare extrem de importantă: numai cu harul lui Dumnezeu împlinesc chiar şi ceea ce pot, chiar şi când vorbim de lucruri foarte mici. Să nu-mi închipui niciodată că pot să fac ceva doar cu puterile mele, că voi avea mari căderi!

Pe măsură ce las harul lui Dumnezeu să (con)lucreze în cele pe care le pot împlini, voi tot reuşi să împlinesc câte ceva din ceea ce nu puteam sau credeam că nu pot face. În felul acesta îmi tot silesc şi îmi forţez limitele, constatând cu uimire că, ceea ce cu un an sau cu o jumătate de an în urmă era imposibil, acum devine posibil, ba chiar ceva firesc, care ne aduce multă bucurie. Astfel, capăt din ce în ce mai mare îndrăzneală spre a-mi sili şi mai mult firea omenească. Este o permanentă tensiune între fire şi ipostas, adică aspectul personal pe care-l ia firea când se naşte om în lume. Firea îmi spune: "Mănâncă, ţi-e foame!", iar partea ipostatică îmi spune: "Poţi să iei mâncarea ta, chiar dacă ţi-e foame, şi să i-o dăruieşti altuia, care nu a mai mâncat nimic de trei zile. Poţi să rabzi fără această masă, dacă ceri lui Dumnezeu ajutorul". Aici intervine un act de jertfă, un gest care nu este "natural", ci iese din sfera biologicului şi intră în sfera duhovnicească.

Putem, aşadar, să lepădăm ceea ce este propriu "firii căzute", dominate de pofte, de adicţii şi de neputinţe şi, prin silire constantă, să ajungem la libertatea Duhului. În fapt, vom constata, mai târziu, că silirea este o lucrare eliberatoare, o deschidere care mă împlineşte. În faţa conştiinţei noastre va sta mereu, până la ultima suflare, această alegere: lenevie şi cădere continuă sau silire pentru Împărăţie? Nu e greu să alegem Calea, important e să ne asumăm primul pas, apoi următorul şi tot aşa. Cu paşi mici putem împlini lucruri mari.