Simona Halep pentru România

Puţini sportivi români de frunte au creat în opinia publică asemenea controverse precum jucătoarea de tenis Simona Halep. S-ar putea zice că atât de mult ne-am dezobişnuit noi, românii, cu marii performeri, încât atunci când răsar printre noi nu ştim ce să facem cu ei. Să-i aplaudăm, să-i iubim, să-i adulăm, sau să-i înjurăm? Realitatea este că, în ciuda pauperizării din ce în ce mai evidente a sportului românesc, performeri de primă mână continuă să răsară. Dacă ar fi să vorbim doar de această excepţională jucătoare de handbal Cristina Neagu şi este suficient. Însă o parte însemnată dintre români nu rezonează la adevărata preţuire marile şi puţinele valori. Cei mai mulţi dintre aceşti Gică Contra receptează vedetele ca nişte corpuri străine în trista realitate românească, într-un contrast vădit cu românii care vânează o slujbă cât de cât bănoasă în ţară, ori practică muncă de jos prin străinătăţuri pentru a asigura un viitor suportabil familiilor. Mulţi nu sunt solidari cu sportivi ca Simona Halep, „odraslă de bani gata“, care întoarce banii cu lopata şi nu ştie să preţuiască adevăratele valori ale neamului, patria mumă şi credinţa strămoşească. De aceea, caută cu înfrigurare noduri în rectilinitatea dezarmantă a stufului şi aşteaptă la cotitură să se bucure că au motive minore de a demonstra aspectul conjuctural al marii performanţe sportive. Deja am învăţat că orice accidentare a corpului mult prea solicitat al Simonei sunt „prefăcătorii“, dar două aspecte au fost definitorii în aprecierile acestor „hateri“ la adresa Simonei Halep: n-a vrut să treacă Atlanticul de două ori dus întors pentru un meci contra Canadei, pe care l-au câştigat fără probleme colegele ei; n-a vrut să participe la Olimpiada de la Rio de teama virusului Zika, o teamă mai mult indusă de familie care a citit pe internet că odrasla ar putea să nu mai procreeze, făcându-şi astfel datoria faţă de micuţa comunitare macedo-română din Dobrogea.

Cei care, cu doar două luni în urmă, cântau prohodul carierei Simonei în ritm de manea săltăreaţă, după accidentarea (bineînţeles, închipuită!) a sportivei care i-a compromis finalul sezonului, au avut (ne)plăcerea de a revedea o Simonă care tinde spre cele mai bune momente ale carierei. Şi probabil, cei care confundă, din motive de incultură crasă „armânii“ dobrogeni cu „albanezii“ n-au citit cu atenţie ultimele declaraţii de presă ale sportivei.

Ar vrea să revină pe primul loc în topul mondial, dar asta nu reprezintă un obiectiv important. Şi-ar mai dori un turneu de Grand Slam, pe lângă Roland Garros 2018, în special, Wimbledonul, care n-a fost atins nici de Ilie Năstase. Dar cel mai mult şi mai mult, ar dori un titlu olimpic la Tokyo, iar până atunci, victoria în Fed Cup cu repre­zen­tativa României. Dacă nu punem la îndo­ială sinceritatea Simonei, şi n-avem motive să o punem, asemenea declaraţii ascund o anumită atitudine şi o stare de fapt, că pe Simona au marcat-o acuzaţiile făcute cu câţiva ani în urmă: s-a fofilat de la Fed Cup, s-a fofilat de la Olimpiadă, ergo, o doare undeva de România. Deşi statul român a contribuit prea puţin la creşterea sportivă a Simonei, deşi sportiva are alergie la politizarea vulgară a numelui său (vezi cazul Gabriela Firea), ea doreşte enorm să obţină succese pentru ţara ei. Iar minunata performanţă de la Ostrava a arătat că Simona nu glumeşte şi vrea să se ţină de cuvânt: dincolo de cele două victorii obţinute la simplu, ea a fost motorul echipei, reuşind să-şi capaciteze colegele în actul final. Tot Simona a anunţat că la Olimpiadă vrea să joace şi simplu, şi dublu, şi mixt, pentru a întregi cât se poate un bilanţ general al României care nu se anunţă deloc strălucit.

Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Darren Cahill, australianul care o cunoaşte mai bine decât mulţi români atoateştiutori, Simona nu este interesată de bani decât în măsura în care îi poate folosi în scopuri pozitive. Dacă ar fi să-l credem pe George Cosac, Halep nu trece niciodată pe la Federaţie să-şi ridice premiile meritate pentru contribuţia ei, de cele mai multe ori, esenţială, la victoriile din Fed Cup.

Iar dacă ar fi să credem în speranţele noastre ascunse, întrezărim, după retragerea sportivei, o viitoare „Fundaţie Simona Halep“, în care numele campioanei să atragă ca un magnet oamenii cu dare de mână îndrăgostiţi de tenis, pentru ca sportul alb din România să nu mai fie doar o posibilitate pentru copiii de bani gata. Un alt „albanez“, Gheorghe Hagi, a reuşit prin Academia lui, să aducă o contribuţie importantă la creşterea fotbalului românesc, care încă nu s-a văzut încă întrutotul. Oare îndrăzim prea mult să sperăm că Simona Halep va ajuta şi ea tenisul românesc din toate puterile?

PS: Articolul este scris, din motive redacţionale, înaintea semifinalei de la Doha, dintre Halep şi Svitolina