Slavă lui Rabelais

***

Orwell e un mic copil faţă de realitatea ce ni se roteşte azi în faţa ochilor. Multe din deciziile pe care le iau liderii noştri europeni ne duc cu gândul la romanul lui François Rabelais intitulat „Groaznicele şi înspăimântătoarele fapte şi isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaş Gargantua”, care a văzut lumina tiparului, la Lyon, la mijlocul secolului al XVI-lea.

Deşi au trecut atâţia ani de la apariţia romanului său, astăzi opera lui Rabelais, de un burlesc ieşit din orbite, pare mai actuală ca oricând. Dacă ne uităm mai bine în jurul nostru, ne dăm seama că trăim în plin Rabelais.

Pentru apărarea cetăţii Parisului, una din soluţiile adoptate de personajul său celebru, Pantagruel, a fost să aşeze pe zidurile oraşului fundurile rubensiene ale femeilor de stradă din Paris orientate spre câmpul de luptă, tulburând astfel minţile asediatorilor.

Scena aceasta celebră are o corespondenţă cu anumite decizii luate la vârful diverselor organisme ale UE. Cum ar fi aceea legată de emisiile de gaze şi de supravegherea amprentelor de carbon pe care fiecare cetăţean al planetei noastre îl emană în atmosferă.

La nivelul cel mai înalt s-a stabilit că aceste emanaţii sunt extrem de toxice afectând stratul de ozon. Drept urmare, decidenţii au propus ca, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, fiecare cetăţean european să fie strict monitorizat privind emisiile de carbon pe care le degajă, primind un anumit număr de puncte, în funcţie de poluarea pe care o produce: mai exact, în funcţie de – scuzaţi expresia – pârţurile pe care le trage, nu pe faţă, ci pe şest.

Dacă gradul de poluare al unui cetăţean va depăşi limita admisă, atunci acesta va fi izolat în spaţii speciale şi ţinut atâta timp acolo până când gradul de poluare va scădea sub limita admisă. Tot în funcţie de poluare, se vor face şi angajările, angajatorilor revenindu-le sarcina de a transmite autorităţilor centrale, lunar sau trimestrial, rapoarte în acest sens.

Bineînţeles că fiecare om al planetei va putea emana un volum limitat de gaze în atmosferă fără să fie taxat, dacă cuantumul acesta va fi depăşit, statul va percepe taxe, care vor creşte într-un ritm progresiv. Dacă persoana în cauză nu va mai dispune de fonduri pentru emanaţiile sale, i se va lua dreptul de a respira. Eutanasie rea se va face cu mijloace dintre cele mai moderne şi într-un cadru cât mai liniştitor. Se vor auzi păsărele ciripind, apa curgând, se vor auzi şi acordurile muzicii lui Bach.

Deocamdată s-a intenţionat implantarea uneia dintre variantele acestui proiect, aflat, ce-i drept, într-un stadiu incipient, la fermele de vaci din Olanda. Desigur, vacile olandeze, păscând o iarbă grasă, degajă multe bule de bioxid de carbon, de aceea numărul lor, conform deciziei adoptate, ar trebui redus drastic. Proiectul a stârnit un val de nemulţumiri în rândul fermierilor olandezi ale căror producţii de carne, de lapte şi de brânzeturi erau afectate. În ciuda promisiunilor autorităţilor că fermele rumegătoarelor ar putea fi foarte bine înlocuite cu fermele de viermi şi de insecte, destinate hranei populaţiei, fermierii nu au cedat. Ca să potolească protestele, autorităţile caută azi o soluţie de compromis.

Dacă vor citi cu atenţie romanul lui Rabelais, cu siguranţă vor găsi acolo şi compromisul. Romanul lui Rabelais le va oferi o soluţie salvatoare pentru ieşirea din impas.

Slavă lui Rabelais! De trei ori slavă!

***

Odată cu impunerea sancţiunilor, Europa şi-a scos vălul arătându-şi vulnerabilităţile. Am aflat ceea ce, de fapt, se ştia dintotdeauna, dar era trecut cu vederea. Şi anume: bătrânul continent – şi mă refer aici în special la Europa occidentală – are o economie competitivă, dispune de tehnologie avansată, dar nu are suficiente resurse de materii prime, şi nu mă refer aici doar la petrol şi gaze, ci la alte materii prime necesare industrie, pentru a-şi satisface nevoile. A căzut în primul rând vălul de pe Germania, care şi-a pierdut brusc din aura sa, expunându-şi goliciunea şi arătându-şi punctele slabe din economia sa.

Vulnerabilitatea aceasta a devenit atât de vizibilă, încât, de acum înainte, Germania, dar şi alte ţări dezvoltate vor fi şantajate dacă nu numai de Rusia, ci şi de alte ţări precum Nigeria, Algeria, Senegal, Kazahstan, Azerbaidjan, ca să mai vorbim de ţările din Golf, mari producătoare de gaze şi petrol, care vor profita – în fond, aceasta-i legea pieţei – de nevoia acută a Europei de a-şi menţine producţia la un anumit nivel şi, bineînţeles, o vor ţine mereu în şah, crescând mereu preţurile.

Vom intra într-o epocă în care resursele de materii vor conta la fel de mult ca şi tehnologia. Epoca energiei ieftine, după cum spunea un comisar european, a luat sfârşit.

Epoca revendicărilor abia a început.

***

Afişând un zâmbet cuceritor pe faţă, dă mâna cu o fiinţă nevăzută aflată în spatele său. Camerele de luat vederi l-au surprins de câteva ori în această ipostază. Congresmenii americani au fost martori şi ei la astfel scene ce s-au derulat chiar în clădirea Capitoliului din Washington.

Unii comentatori politici au pus ieşirile pe seama vârstei, a neatenţiei, a tulburărilor de memorie şi a senilităţii de care dă dovadă preşedintele în unele situaţii, mai ales după ce ţine un discurs. Atunci, parcă din reflex, mânat de un instinct ce vine parcă nu dinlăuntru, ci de undeva din afara sa, preşedintele Biden se întoarce cu spatele la public şi strânge cu amabilitate şi recunoştinţă o mână nevăzută.

Să fie vorba de halucinaţie?

Tot ce e posibil. În fond şi preşedinţii nu sunt roboţi, ci oameni şi au parte de halucinaţii şi viziuni. Marele Cezar, dar şi Mohamed aveau periodic crize de epilepsie, când primeau anumite semnale din cer cum să acţioneze într-un caz sau altul. E tot posibil ca şi domnul preşedinte Biden să primească de undeva semnale, acţionând ca atare. Mai dă o sancţiune, mai decantează un război şi lumea merge înainte, ba chiar o mai ia şi înapoi..

Sau poate că lucrurile sunt mai simple decât ne închipuim şi că din pricina încordării, a stresului pe care-l simte atunci când ţine un discurs, preşedintele Biden se dezorientează pentru o scurtă perioadă, pierzând contactul cu realitatea. Mulţi însă insistă pe ideea lor, merg cu supoziţiile până în pânzele albe şi afirmând că în spatele preşedintelui Joe Biden stă întotdeauna o entitate nevăzută, venită dintr-o altă dimensiune, care-i controlează şi-i coordonează mişcările şi gândurile, şi care, îl ajută să ia anumite decizii cruciale şi să treacă fără prea mult stres peste momentele de cumpănă. Şi tocmai pentru faptul că-l ajută în astfel de momente, preşedintele Joe Biden simte nevoia să-i fie recunoscător fiinţei nevăzute, strângându-i mâna.

Desigur, nimeni nu ştie dacă această entitate vine de undeva de pe pământ sau din cosmos: cert este că pentru Joe Biden ea a devenit o prezenţă obişnuită.

Şi nu numai pentru el, ci şi pentru agenţii săi de pază, care l-au surprins, după cum afirmă unele surse, în ipostaze şi mai insolite.

Agenţii FBI, dar şi cei de la CIA au acţionat cu prudenţă şi discreţie, încercând să dezlege misterul şi să afle dacă entitatea nevăzută ce-l bântuie pe Biden nu e cumva un agent străin, trimis cu misiunea specială pentru a destabiliza America. Şi nu numai America, ci şi o mare parte din aliaţii săi fideli.

Atraşi de subiect, profiler-ii din State au reuşit după nenumărate încercări să-i fac un profil psihologic entităţii în cauză, stabilind că au de-a face cu o entitate stabilă emoţional şi echilibrată din punct de vedere somatic, ba mai mult decât atât, au trecut la etapa următoare şi luând legătura cu o echipă de graficieni, au reuşit să-i facă şi un portret „anatomic”, în urma căruia au tras concluzia că entitatea nevăzută seamănă cu o insectă. Mai exact cu un greier, care însă poate lua şi formă umanoidă.

Oamenii de pază ai preşedintelui au rămas însă destul de sceptici: ei suspectează entitatea de faptul că ar avea intenţii dubioase, printre altele să-l îmbrobodească pe preşedinte şi să pună mâna pe valiza nucleară. De aceea au urechile ciulite şi ochii aţintiţi în toate părţile. Ba chiar se spune că unii, cuprinşi de stres, ar suferi şi ei de anumite halucinaţii, auzind ca prin vis cum entitatea respectivă se apropie de fotoliul în care preşedintele îşi face siesta, încercând să-i smulgă valijoara din mâna adormită: „Lasă-mă un pic s-o văd mai bine cum arată…”

Preşedintele însă e vigilent chiar şi atunci când e pe jumătate adormit: „Ia mâna”, îi spune.

„Promit că n-o să fac nimic rău…”

„N-am încredere în promisiunile tale. La drept vorbind nici nu ştiu cine eşti şi ce vrei de la mine…”

„Ar trebui să mă cunoşti. Ne întâlnim de atâta timp. Eu sunt Biden, sinele tău profund…”

„Jos laba de pe valiză, dacă eşti Biden! Dar te previn că nu există nici un Biden în afară de mine. Eu sunt Bidenul suprem. Hai, marş!”

Dar entitatea nu se lasă bătută cu una cu două, ci după un timp, oamenii de pază ai preşedintelui aud rostind cu voce limpede, ca de cristal: „Nu, drăguţele, Bidenul suprem sunt eu. Dă-mi, te rog, valiza…”

Etc., etc.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist