SONI: Un roman filmic şi teatral

O tânără de douăzeci şi şase de ani, Sonia, aflând că are cancer şi nu mai mult de şase luni de trăit, decide că întreaga ei viaţă de până atunci a fost inutil complicată de ticurile existenţiale, rutina nelăsând loc spontaneităţii. Ridicolul, grotescul, hilarul, dar şi liricul sau idilicul, apoi extremul sunt categorii sub care se înscriu întâmplările cotidianului tinerei; întreaga ei viaţă de zi cu zi se modifică odată ce află că urmează să moară. Alături de categoriile enunţate, se remarcă artificiile scriiturii lui Andrei Ruse: autorul devine el însuşi personaj sau creează alter-ego-uri şi se depersonalizează, apoi personajul îşi revendică un loc în viaţa autorului însuşi, fragmente de jurnal şi panseuri fiind joncţionate vocii auctoriale şi dialogurilor.

Iminenţa morţii ajunge să se asocieze periculos de mult cu libertatea: gândul că vei muri devine eliberator. Dacă iniţial meditaţia despre moarte a personajului e una destul de cuminte ("Că e acum, că e peste treizeci-patruzeci, tot aici ajungem"), ulterior se va agrava, fiind dusă la limită. Pe parcurs, gânduri uşor paradoxale, cum ar fi cel că, ştiind că vei muri, devii capabil să arunci trecutul la gunoi de la pagina 14 ("Cred că până atunci nu avusesem curajul să arunc trecutul la gunoi") întâlnesc gânduri nu tocmai inedite ("Ce-o să faci cu timpul ăsta?/ Orice care să mă facă să mă simt vie").

S-a reproşat deja acestui scenariu că ideea principală (cancerul, boala incurabilă etc.) nu ar fi prea originală. Cu toate acestea, invitaţia care ni se face de a explora sensul câtorva cuvinte simple (în special a fi viu şi a te simţi liber) nu-mi pare neglijabilă, chiar dacă se substituie cu nonşalanţă unei întregi filosofii asupra morţii, de la Platon încoace. Femeia pe moarte din cauza cancerului sau măcar femeia care ştie că va muri, Sonia se simte nepermis de relaxată. În acelaşi timp, remarc starea de degajare a lui Andrei Ruse atunci când scrie. Mai ales că uneori e vorba de calcule care-ţi aduc un surâs în colţul buzelor ("Să am douăzeci şi şase de ani şi să fi trăit şapte luni?" // "Doamne, cât timp pierdem! De parcă am trăi o mie de ani").

Citind acest roman, am avut senzaţia că scrisul pendula între comic şi serios, între profunzimea unor replici ("moartea e ceva intim") şi superficialitatea altora (a se vedea cele de mai sus) şi derizoriul a ceea ce se petrece, până ajunge ca ceva să se întâmple cu adevărat, apoi între trăit şi imaginat; deşi, ca într-un spectacol de teatru, multe din cele se ce petrec (evenimentele scenice) pot fi anticipate, romanul este într-un anume sens original. Originalitatea reiese din fluenţa particulară a scriiturii. Multe dintre secvenţele din roman ar putea fi puse în scenă sau chiar ecranizate. De exemplu, am în vedere scena din magazinul de coşciuge, unde Sonia caută să probeze propriul sicriu; replicile sunt foarte naturale şi comice şi s-ar preta unei adaptări teatrale. Alte scene, însă, pline de senzaţii tari şi sex sunt mai potrivite unei producţii cinematografice. Dar şi unui spectacol filmic. Îmi imaginez un spectacol care să scoată cumva în evidenţă acele replici menite să se facă auzite la microfon ori în ecou şi oarecum impersonal. Cât despre imaginile vizuale la care scriitura lui Andrei Ruse ne face părtaşi, acestea  pot fi simulate optim pe o peliculă.

Anticipând parcă recenzia mea, convinsă că "filmele româneşti sunt de căcat", Sonia dezvoltă în roman propriul film (dat fiind că spusese clar de la început că, dacă ar fi s-o ia de la capăt, i-ar plăcea să fie regizor de film). Ameţită de atâta iarbă şi ecstasy, ea trăieşte liber şi spontan un timp out of joint încercând parcă să-şi regizeze din flash-uri propria viaţă ori ceea ce ea crede că i-a mai rămas de trăit. Sub ochii obiectivi şi imparţiali ai judecătorilor stradali anonimi: "Ce vă uitaţi voi aşa la mine cu ochii ăia ca şi cum ar fi ai altora?!" Soni e ca un strigăt, spunându-ne să ne trezim şi să ieşim din rutină, să avem curajul de a fi noi înşine, liberi, să spunem şi să facem ceea ce simţim, să trăim aşa cum credem de cuviinţă, ca şi cum am mai avea de trăit doar şase luni. În spatele acestor reacţii, însă, regăsesc dorinţa mărturisită a protagonistei de a avea un destin.

Gândul morţii, nu numai că o pune faţă în faţă cu propriul destin, dar îi şi creează unul. Până să afle că are cancer, Sonia a fost un om rutinat ca oricare altul, măcinat de o "depresie sentimentală", captiv în "obişnuinţa cu noi înşine". Mai apoi, revendicându-şi libertatea în faţa morţii şi încercând să evadeze din faţa fricii de moarte, a făcut un salt în imaginaţie, dar nu doar în imaginaţie, asumându-şi nişte trăiri extreme. La nivel sexual, propensia spre altceva s-a făcut prin nonconformism, sex cu un străin căruia să nu îi pese, sex cu un adolescent etc. Toate acestea pentru ca "viermele" dinăuntru să scrâşnească din dinţi şi să fie izbit. Finalul cărţii ar putea să deruteze pe mulţi şi să pară patetic. Sonia nu moare după şase luni, aşa cum a crezut. "Viermele" se metamorfozează în fluture. Sonia se îndrăgosteşte de Mihai, incurabil infectat cu HIV.

A trăi în proximitatea morţii. Trăind apropierea morţii, Sonia a reuşit să se maturizeze. Mai curând sau mai puţin curând, toţi murim. E un truism, fără îndoială. Dar a învăţa să supravieţuieşti nu morţii, ci fricii de moarte înseamnă să te maturizezi. A depăşi vârsta când defilezi cu un picior într-o extremă şi cu celălalt în cealaltă extremă înseamnă, de asemenea, să creşti. A învăţa că autenticul poate fi regăsit într-un elefant pe care cineva ţi l-a desenat în palmă ori într-o cafea băută împreună (imagini şi momente de regăsit în roman) înseamnă a accepta că nu trebuie să fii un caz pentru a-ţi asuma unele momente de intimitate perfectă. Nu avem nevoie de un destin pentru a putea fi cu adevărat fericiţi. Nu avem nevoie de un destin pentru a fi geniali. Avem nevoie doar să înţelegem de ce ne dorim acum să murim cât mai târziu posibil. Avem nevoie de motive consistente, reale. Ori acestea sunt uneori la o aruncătură de băţ. De ce ne e uneori atât de greu să ne ridicăm ochii din pământ ori să ni-i coborâm din ceruri şi să privim? Hic et nunc.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)