Caută 
1 MIN
Punerea în scenă a spectacolului Dragă doamnă profesoară, în regia lui Andrei Măjeri, se bazează pe desprinderea convenţiei teatrale de convenţia narativă. Astfel, ceea ce în text se rosteşte la propriu poate dobândi o notă ironică sau parodică în cadrul montării. În acest sens (dar nu numai), regizorul Andrei Măjeri introduce ca soluţie discursul scenic la microfon – revelând convenţia narativă, se depăşeşte respectiva convenţie teatrală („realism psihologic“). Am zis că nu numai deoarece preluarea microfonului în rostirea scenică mai îndeplineşte şi alte funcţii: scoaterea personajului din schema caracterială (cum e cazul Elenei Sergeevna/Inna Andriucă, idealista naivă şi agitată, atunci când îşi formulează refuzul categoric), demarcarea în mod plastic (însoţită de agerime în jocul actoricesc şi o mişcare scenică adecvată, dinamică) a anumitor idei şi detaşarea spectaculară (din momentele lui Andrei Dinu la microfon).
Contrastul dintre detaşare şi implicare spectaculară nu atinge climaxul când te-ai aştepta, atunci când cei patru elevi devastează casa Elenei Sergheevna; de altfel, punerea în scenă atenuează conflictul narativ prin muzică şi coregrafie, jocuri de lumini, atenţie acordată aclimatizării vestimentare, eşarfe cu specific rusesc şi kokoshnik. Şi nici măcar în momentele de maximă agresivitate a limbajului teatral (oricum, limbajul teatral ia distanţă de violenţa brută, fizică şi de replică din piesă, transpunând-o prin intermediul unei estetici hiperrealiste, iar de multe ori reacţiile profesoarei sunt disproporţionate, exagerate faţă de violenţa exprimată de elevi în ceea ce priveşte interpretarea actorilor). Ci raportul detaşare-implicare ajunge la climax atunci când te aştepţi mai puţin, în mod cu totul şi cu totul surprinzător: duelul sentimentelor contradictorii dintre Lida/Denisa Blag şi Paşa/Eduard Trifa – dintre implorarea surdă, apelul la compasiune (ea îi sărută lui mâinile) şi rezistenţă mută, dar activă (el vibrează cu fiecare fibră din cauza durerii provocate de situaţia în care s-a ajuns, având în vedere şi mărturisirile ei anterioare), dintre trădare prin dragoste şi dragoste prin trădare de sine şi de celălalt -, urmat de scena violului (zvârcolirea trupului ei, crisparea de pe chipul lui, dozate de replicile rostite la microfon de Andrei Dinu/Volodea). Muzica melancolică (Taisia Povaliy, Tsvite teren) şi semiobscuritatea contribuie la implicarea spectaculară, dar mai ales jocul actorilor e dramatic şi implicat, în timp ce discursul lui Andrei Dinu (folosirea microfonului, dar şi a lămpii) creează detaşarea spectaculară.
Spaţiul alb nu îi este străin lui Andrei Măjeri ca punct de pornire semnificativ peste care aşază o cromatică exemplară (bucătăria galbenă şi baia mov, complementare, la antipozi, simbolizând extremele fiinţei umane, segmente de decor mobile, ca nişte sertare uriaşe, asocierile dintre roşu şi galben sau dintre roşu şi albastru, combinaţii tari, simbolizând relaţii interumane puternice, conflicte şi trame care lasă urme adânci, baloanele în culorile drapelului rus etc.). Poate că nu întâmplător, părul albastru/purpuriu-turcoaz al Elenei Sergeevna se regăseşte cromatic în haina şi căptuşeala hainei lui Volodea: depăşind comunismul, rămâne în urmă doar naţionalismul. Iarăşi un detaliu semnificativ privind cromatica: toate hainele Elenei Sergheevna de pe stativ sunt roşii. Nuanţând, adepţii libertăţii de opinie şi idealista anilor ’80, tinerii emancipaţi şi eroina (simbolizând ideologia din spatele sloganurilor) iniţiază în egală măsură revoluţii, numai că valorile lor diferă („cinste“, „conştiinţă“, „compasiune“ versus „viitor“, „progres“, antiformalism şi anti-birocraţie). Însă ţinta s-ar putea să fie aceeaşi: puterea.
În engleza americană, to pass the michrophone însemnă a da cuvântul altcuiva, adversarului de opinie etc. Or, actorii care îi interpretează pe Elena Sergheevna, respectiv Volodea au replici la microfon într-un soi de polemică discontinuă. Pentru estetul declarat Volodea, faptele reprobabile din punctul de vedere al idealurilor doamnei profesoare nu sunt decât un experiment sau o operă de artă, un exerciţiu de negociere diplomatică, iar colegii săi doar „marionete“ (nici măcar nu mai ia la plecare cheia de la seiful unde erau testele la matematică, dovadă că miza sa reală e cu totul alta decât cea afirmată la început, schimbarea testelor ratate cu altele de nota zece). Totuşi, o farsă în slujba viitorului şi împotriva ideologiei bazate pe doctrina comunistă şi ascunse în spatele idealurilor afirmate prin sloganuri („Istoria nu-şi cruţă călăii“). Pentru esteta fără voie, Elena Sergheevna (asocierea cromatică dintre roşu şi albastru simbolizează puterea), cei patru sunt într-o formă sau alta victimele societăţii (Vitea). Nici pentru ea miza nu pare să fie alta decât puterea, deoarece aruncă pe fereastră cheia lăsată în urmă. Mai apoi, replicile ei din prefinal nu echivalează cu o înfrângere, ci cu recunoaşterea posibilităţii unei schimbări de mentalitate ori chiar de ideologie („Elena Sergheevna nu mai există“, „Elena Sergheevna a murit“). Songul Primadonna, aparţinând lui Allei Pugaciova, din finalul recreat prin adaos (play-back, dar interpretat chiar de Inna Andriucă, o voce foarte bună) duce însă toate aceste idei înspre o zonă parodică.
Reintrarea la aplauze ca la început (dar de această dată pe fereastră) conferă o circularitate năstruşnică spectacolului cu tentă filmică (spaţii privilegiate în ceea ce priveşte orientarea atenţiei spectatorului, corespunzând cadrelor din bucătărie, baie, sufragerie etc., o relaţie aparte a regizorului cu muzica, scenografia şi coregrafia, recognoscibilă, caracterul hipervizual al spaţiului scenic, dinamism, fluenţă).
(Dragă doamnă profesoară după Dragă Elena Sergheevna de Ludmila Razumovskaia, regia: Andrei Măjeri, traducere: Lia Crişan, Tudor Steriade, distribuţia: Inna Andriucă/Elena Sergheevna, Denisa Blag/Lida, Eduard Trifa/Paşa, Andrei Dinu/Volodea, Eduard Bîndiu/Vitea, scenografie: Irina Chirilă, coregrafie: Raul Hotcaş, corepetitor muzical: Petru Damşa, premiera: 26 noiembrie 2017, Teatrul Municipal Baia Mare).
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)
