Stupori şi speranţe

Nu mi-aş fi imaginat, la începutul acestei campanii electorale, că voi scrie acest text cu teama crispantă că duminică s-ar putea produce un dezastru. După primul tur, PSD a declanşat o ofensivă propagandistică de amploare căreia nu i se poate răspunde cu mijloace raţionale şi civilizate. Strategia pesediştilor e în definitiv foarte simplă: Dăncilă e cum e, nu mai contează, important este să o scoatem în faţă şi să fie omniprezentă. E lecţia învăţată de la propaganda comunistă, pusă – vreme de 25 de ani – în slujba lui Nicolae Ceauşescu. O vedem, prin urmare, pe Viorica Dăncilă vorbind non-stop cam două ore şi jumătate, după care se duce la o televiziune vasală şi îşi continuă delirul. Era un banc, înainte de 1989, despre tipul care nu mai deschidea frigiderul fiindcă îi era teamă că şi acolo putea să dea peste Ceauşescu. Dăncilă interpretează, cu abnegaţie şi zel, rolul pe care i l-a încredinţat partidul. E rolul vieţii ei şi ştie că nu va avea a doua oară această nesperată şansă.

Din tot ce am văzut până acum, şi mai ales în această săptămână, mi s-a întărit convingerea că o confruntare reală faţă în faţă Iohannis-Dăncilă era imposibilă, din măcar aceste trei motive:

a) Viorica Dăncilă turuie cu o viteză ameţitoare, chiar dacă rămâne în cadrele limbii de lemn a activistei de partid.

b) Viorica Dăncilă are răspunsuri prefabricate la orice întrebare şi sunt 99% şanse ca în răspunsurile ei să fie vorba despre Iohannis. A fost întrebată, de exemplu, despre Ion Iliescu şi ea s-a pornit să-l înfiereze pe „dictatorul Iohannis”. A folosit, referindu-se la diasporă, cuvântul „ăştia” şi a pretins că de fapt aşa s-a exprimat Iohannis. Şi aşa mai departe.

c) Viorica Dăncilă minte cu un aplomb care i-ar face invidioşi (cred că i-a făcut deja) pe Ponta şi pe Dragnea. Conferinţa de presă de marţi (dar, evident, nu numai ea) a oferit multe – şi sfruntate – exemple: condiţiile în care a fost angajat fiul ei la Curtea de conturi, afirmaţia că ordonanţa 13 ar fi fost declarată constituţională etc., etc., plus eschivele de genul „n-am ştiut”, „nu eram acolo”, „eram în concediu” etc.

Să adaug aici şi procedeul auto-victimizării, folosit până la saturaţie: e în afară de orice dubiu că toate obiecţiile, toate observaţiile, toate replicile mai tăioase pe care le-ar fi pronunţat interlocutorul – în speţă Iohannis – ar fi fost prompt taxate drept „jigniri” „atacuri nedemne de un bărbat”, „răutăţi” menite să o calomnieze, dar ea, femeie puternică, nu se teme şi nu se lasă călcată în picioare ş.a.m.d. În fine, mă întreb dacă e normal ca un candidat să accepte confruntarea cu reprezentanta unui partid ce a înmulţit în ultima vreme atacurile, insultele şi gravele derapaje xenofobe, care ar fi trebuit sancţionate imediat. Viorica Dăncilă nu numai că nu a luat atitudine, dar s-a servit, chiar dacă mai în surdină, de aceeaşi partitură. „Descusută” (nu, cu siguranţă, nu era nimic aranjat, doar aşa, un pic…) de un reporter care voia să ştie ce întrebare finală i-ar pune într-un dialog cu Iohannis, candidata PSD a răspuns fără să ezite: „gândiţi şi simţiţi româneşte, domnule Iohannis?”. Cel puţin aici partidul e consecvent: întrebat, la turul întâi al alegerilor prezidenţiale din 2014, cum a votat, Liviu Dragnea a răspuns: „Am votat româneşte!” De acolo, de unde se află acum, Dragnea e cu siguranţă mândru de eleva lui. Cel puţin la acest capitol, al „românismului”.

De acord: putem regreta absenţa dezbaterii ritualice între cele două tururi ale prezidenţialelor, dar în ce mă priveşte consider că ea nu ar fi dus nicăieri. S-a întâmplat însă un fenomen paradoxal: în absenţa dezbateri s-a născut o aprinsă, abundentă dezbatere despre dezbatere. Iar când combatanţii au mai obosit, au luat naştere – în presă şi pe reţelele de socializare – alte subiecte de controversă, care pe mine m-au siderat: „merită oare să mai mergem la vot?”, „de ce să mergem dacă nu avem cu cine?”, „ce-ar fi să ne anulăm voturile?”, „dacă amândoi sunt cum sunt, ce-ar fi să votăm cu ea, aşa, de-al naibii?” şi altele asemenea, spuse pe un ton foarte serios, fapt cu atât mai îngrijorător. Pe Facebook a fost o adevărată paradă de exhibiţionism, de monologuri arogante (mai ales ale celor care pledau feroce pentru „dialog”), totul degenerând într-un haos generalizat. Cum se poate aşa ceva? Ne pierdem reperele, aruncăm la coş toate criteriile şi facem „teoria chibritului”? Cum adică, găsim motive să o validăm pe cea care a fost în fruntea celui mai incompetent guvern şi care şi-a dobândit o tristă celebritate prin gafele ei? E totuşi aiuritor să punem semnul de egalitate între cei doi candidaţi. O victorie (perspectivă îngrozitoare) a lui Dăncilă nu ar fi victoria ei, ar fi victoria lui Iordache, Nicolicea, Şerban Nicolae, victoria Olguţei, a lui Bacalbaşa, Codrin Ştefănescu, Rădulescu-Mitralieră, Fifor, Manda etc., etc. Refuz să cred că s-ar putea întâmpla aşa ceva acum.

Dimpotrivă: ne stă în puteri, duminică, să facem ceea ce trebuie. Orice alt îndemn este, cred, de prisos.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor