Toate la timpul lor

Tot facebookul e invadat de citate care mai de care mai interesante, iar unul dintre ele este fără îndoială acesta: „Viața începe la 40 de ani – până atunci faci doar cercetări”. Chiar dacă acest citat îi aparține lui Jung, persoana care a inventat această poveste că „viața începe la 40 de ani” a fost psihologul american Walter Pitkin. În 1932, a publicat cartea al cărei titlu era exact această expresie „Life begins at forty”. Lucrarea a devenit bestseller și a avut ca idee centrală afirmația că ultima parte a vieții ar putea fi cea mai bună dintre toate, iar debutul ei se produce în jurul acestei vârste. Psihologul american Daniel J. Levinson a fost primul care l-a conceptualizat. Criza anilor 40, numită și „criza mijlocului vieții”, este una care apare atunci când, ne spun mulți psihologi, în jurul celui de-al patrulea deceniu, facem un bilanț al cursului vieții noastre. Analizăm ce ne-am dorit dintotdeauna să fim sau să avem și concluzionăm, de cele mai multe ori, că toate acestea nu se potrivesc cu ceea ce am clădit. Și atunci schimbăm tot ceea ce nu ne place.

Toți ne temem de această vârstă – știm că se va produce un cutremur. Și apoi se întâmplă – împlinim patruzeci de ani. Până atunci, suntem surprinși să descoperim că vârsta nu ne deranjează deloc. Și deodată începe să ne deranjeze. Tot ce am construit nu mai pare bun: nici cariera, nici familia, nici relația cu partenerul cu care am împărțit ani la rândul bucata de pâine. În general, trebuie știut că indiferent ce vârstă are o persoană, nu are nici o importanță pentru suflet – legile fiziologiei nu i se aplică. Se spune că în nordul Himalayei trăiesc hunzakuții, care ajung până la 160 de ani, iar speranța lor medie de viață este de 120 de ani. După aceste standarde, 40 de ani este doar o treime sau chiar un sfert din călătoria pământească a unei persoane și doar începutul cunoașterii. Asta înseamnă încă tinerețe, iar dacă ar fi să ținem cont de media de vârstă a kinzakuților atunci criza ar trebui să apară pe la 60-70 de ani, nicidecum la 40.

Mulți cred că la patruzeci de ani este o perioadă propice pentru a te reevalua. Aceasta ar trebui să însemne despărțirea de complexe. Aceasta ar putea fi capacitatea de a iubi necondiționat și de a nu suferi din cauza asta. Aceasta vârstă este o oportunitate de a fi ceea ce îți dorești în relațiile cu ceilalți. De a da tot ce e mai bun la locul de muncă. Aceasta este momentul mult așteptat al conștientizării scopului cuiva și curajul de a-l urma, contrar modului obișnuit de viață. Această vârstă este o contemplare plină de bucurie, chiar entuziastă a roadelor muncii. Nu există nimic mai surprinzător și mai minunat decât darurile strălucitoare ale sorții, când ghiciți intuitiv de ce obțineți ceea ce pare să se fi întâmplat de la sine. Concluzie? Într-adevăr, la patruzeci de ani poți avea o nouă perspectivă asupra vieții, înțelegînd mai profund lucrurile care te înconjoară. Și dacă ai patruzeci și ai învățat să trăiești fără să fii deranjat de frici, griji, solicitări inutile din partea celorlalți, boli, prietenii false sau relații conjugale defectuoase, atunci cel mai probabil nici nu vei simți că ai patruzeci de ani, cum nu vei simți că e necesar să treci printr-o perioadă de criză. O viață nouă – schimbarea –, poate începe nu doar la patruzeci, ci și la douăzeci și nouă sau șaizeci și cinci, sufletul, cum am spus, nu are noțiunea timpului. Are doar noțiunea înțelepciunii dobândite prin experiențele trăite.

De fapt, schimbarea se produce atunci când nu mai vrei să joci un rol de dragul celuilalt. Când realizezi că indiferent ce ai face, orice împliniri vei avea, unii te vor place, alții nu. Când vei înțelege că nimănui, practic, nu-i pasă de ceea ce tu crezi, de dorințele și hobbiurile pe care le ai, de relațiile tale, de haina pe care o îmbraci și când vei înțelege că, de fapt, oamenii care crezi tu că te judecă necontenit pentru că te-ai abate de la ceea ce lor le place, nu fac asta, ci e doar o impresie în mintea ta. Ce va zice lumea?Ce vor spune vecinii dacă divorțez? Ce vor spune colegii dacă o să mă transfer? Dar rudele când le voi prezenta noul iubit? Dacă nu e pe placul lor? Dacă l-am supărat pe șefu? Când nu mai ești influențat de presiunea socială la care ești supus pentru a îndeplini anumite așteptări sociale, începe și așa-zisa criză. Începe schimbarea. De fapt, atunci te descoperi pe tine, îți descoperi potențialul și vrei să dai curs dorințelor tale de care până mai ieri te temeai să le exprimi în fața altora.

Când ne punem întrebarea ce zice lumea?, trebuie să ne întrebăm, la modul cel mai serios, care lume? Doar astfel începi să realizezi care este „lumea” la a cărei părere te raportezi inconștient – cea mai dificilă instituție cu care trebuie să te confrunți este, de obicei, familia, sigur, nu e valabil pentru toți, – dar ea este, pentru foarte mulți, primul obstacol al libertății de exprimare a unei persoane. Am întâlnit oameni care au trecut prin căsnicii-coșmar doar pentru a nu își dezamăgi părinții ce își puneau toată încrederea în căsnicia lor și nu acceptau ideea unui divorț. Alții care au renunțat la pasiunile lor sau la relațiile lor sub presiunea părinților. Reprimarea duce la nevroză, dacă persoana nu ia decizia de a înceta nevoia de a primi validare din partea altora, mai ales a familiei, de multe ori alcătuită din oameni cu percepții diferite asupra vieții, cu stereotipurile lor, cu educații și personalități total diferite. Și când iau aceste decizii, de a nu mai da socoteală pentru ceea ce își doresc, simt și trăiesc, intervine schimbarea, iar oamenii iau decizii la orice vârstă, nu doar la patruzeci de ani.

În ciuda dovezilor arătate de studiile neuroștiințifice și a analizelor sociale și de personalitate, criza vârstei mijlocii continuă să mențină un anumit halou mitic și de actualitate, dar care nu satisfac așteptările tuturor cercetătorilor, cum ar fi profesorul de dezvoltare umană și studii familiale de la Universitatea de Stat din Pennsylvania, David Almeida. Acesta afirmă că știința socială nu susține multe dintre ingredientele clasice ale crizei vârstei mijlocii, astfel că doar 26% dintre adulții de peste 40 de ani spun că au avut o criză existențială la această vârstă, ceea ce nu înseamnă că întotdeauna persoanele de vârstă mijlocie se confruntă cu provocări și suferință psihologică. Almeida mai afirmă că noțiunea de criză a vârstei mijlocii a pornit de la adepții lui Freud și că, de fapt, după 40 de ani, gândurile noastre încep să fie preocupate de percepția morții. În această linie de gândire, împlinirea vârstei de 40 de ani ar însemna prima confruntare directă cu ideea mereu tulburătoare a morții și asta ar crea disconfort psihic, un disconfort care conduce la evaluarea întregii existențe de până atunci. Dar el sugerează, de asemenea, că această criză a vârstei mijlocii este plină de clișee și caracteristici stereotipe, observând cu umor că nu există crize autentice ale vârstei de mijloc, deoarece adulții de vârstă mijlocie, pur și simplu, nu au timp pentru o criză de vârstă mijlocie. Până la urmă, având în vedere criza, toate etapele vieții sunt, într-un fel, „critice”, ceea ce este un alt mod de a spune că ființa umană este în permanentă provocare împotriva ei însăși, în fața vieții sau a propriului său suflet.

Baza pe care se clădește această afirmație, că la patruzeci de ani vom traversa o criză, este insatisfacția. Adică, atunci când nu suntem mulțumiți de jobul pe care îl avem, de evoluția noastră, de familia pe care ne-am format-o, sau de faptul că nu ne-am format una, și de banii pe care nu am reușit să-i economisim, apare criza. Un alt aspect de luat în considerare ca posibili declanșatori ai acestei crize sunt schimbările drastice care au loc în viața noastră, precum dificultatea de a găsi un loc de muncă sau o concediere, plecarea la studii a unui copil departe de casă sau chiar moartea părinților noștri. De regulă, acestea se întâmplă în jurul acestei vârste. Dar nu este o literă de lege. Se pot întâmpla la orice vârstă.

E drept că după 40 de ani, unele lucruri ni se par mult mai dificile decât la 20 sau 30 de ani. Să ne oprim la cel mai simplu exemplu – stereotipul predominant în societatea noastră e că găsirea unui nou loc de muncă după 40 de ani devine din ce în ce mai dificilă. Acest lucru duce la scăderea stimei de sine, a încrederii în sine și a propriilor capacități. Un alt factor important, așa cum spuneam anterior, este abordarea ideii de bătrânețe. Când suntem tineri, nu ne gândim deloc la asta. Dar în jurul vârstei de patruzeci de ani, mai ales dacă a survenit și un deces al vreunui părinte, al unui bun prieten, ori auzim de boli de care suferă cei dragi, începem să ne gândim la ce bătrânețe vom avea, ne gândim că și noi am putea suferi de aceleași boli de care suferă cei din jurul nostru. Toate acestea, dezvoltate la nivel inconștient, conduc spre o criză, de multe ori sinonimă cu o ușoară depresie. Poate că n-am știut să trăiesc cu adevărat, ne spunem, poate că nu am pus preț și pe dorințele mele, iar viața e scurtă, trebuie să fac ceva și pentru mine!

O altă criză pe care o pot experimenta majoritatea oamenilor și pe care o pun pe socoteala „crizei vârstei mijlocii” este criza în relațiile conjugale. Un cunoscut și-a părăsit soția și copiii pentru se refugia într-o altă relație, după 20 de ani de căsnicie. A fost criza aia de la 40 de ani, a ținut să menționeze, noroc de criză că altfel nu-mi dădeam seama că sunt nefericit și doresc, de fapt, altă femeie. „Criza” a fost, spunea el, pretextul plecării lui definitive de acasă. E bine că măcar am rămas cu casa și mașinile, a spus satisfăcut. Și nici nu ar fi plecat, și n-ar fi fost vorba de nici o „criză”, dacă ea, soția, nu ar fi înțeles că o înșela, de ani buni, cu altele, mai mult, aflase întâmplător că avea și un copil cu una dintre iubite. Sătulă de minciună și trădare, soția a făcut primul pas: divorțul. Criza de la patruzeci de ani a afectat-o mai degrabă pe ea, care a înțeles, chiar și în al doisprezecelea ceas, că nu poți avea o căsnicie cu un partener dezinteresat de armonia, respectul și siguranța unei familii. Așadar, mulți invocă criza vârstei de mijloc pentru a-și justifica un anumit tip de comportament pe care, de altfel, l-au avut dintotdeauna.

Este absolut normal să pui întrebări, să găsești formule de a-ți îmbunătăți viața, să dorești mai mult, aceasta este o etapă de maturitate și, ne place sau nu să credem, oricâtă bătaie de cap ne-ar da, îmbogățește spiritual o persoană. Și, sigur, viața nu mai e la fel ca la 20 de ani. E ca la 40, e ca la 65, ca la 53, adică trecută prin experiență, prin evenimente multiple, prin bucurii și necazuri, prin ceea ce definesc înțelepciunea vieții. Schimbările pot avea loc la orice vârstă, nu există un timp standard pentru toți. În popor, când e vorba de schimbare, se spune: Toate la timpul lor. Nicidecum Toate la vârsta de 40 de ani.

Cristina Danilov este psiholog