Tod Hartman

Răsfoind zilele trecute paginile jurnalului meu parizian din anii 1997-1999, perioadă în care am fost lector de limbă și literatură română la Sorbona, am dat de numele lui Tod Hartman, cu siguranță cel mai bun dintre studenții mei de la Paris. Notam acolo că i-am scris amicului Emil Iordache la Iași, rugându‑l să publice în „Convorbiri literare” un text al tânărului meu student, care mi se părea foarte bine scris. Curios să aflu ce s‑a mai întâmplat cu el în cele peste două decenii scurse, am „dat” o căutare pe net și am aflat cu stupoare că Tod Hartman a murit în anul 2016, la vârsta de nici 38 de ani, după o carieră de excepție ca antropolog, lingvist și scriitor. Descumpănit și îndurerat de moartea tânărului meu prieten, mi‑am amintit de o secvență din străvechiul poem babilonian despre Ghilgameș, în care, neconsolat, eroul plânge la moartea prietenului său cu cuvintele: „A murit Enghidu, prietenul meu, cu care am vânat lei.” Lui Nichita Stănescu îi plăcea foarte mult acest vers, în jurul căruia a și brodat un poem emoționant pe tema morții. Mi‑a mai trecut prin minte și un gând al vechilor greci, care credeau că zeii îl cheamă la ei repede pe cel pe care îl iubesc. În formularea dramaturgului atenian Menendru dictonul suna astfel: Ὃν οἱ θεοὶ φιλοῦσιν, ἀποθνήσκει νέος, frază transpusă de Plaut în latinește Quem dei amant, iuvenis moritur, adică: „Cel pe care zeii îl iubesc moare de tânăr.”

Fastidioase și gratuite pentru mulți, asemenea speculații filologice i‑ar fi plăcut cu siguranță tânărului a cărui amintire o evoc aici. I le închin ca pe o ofrandă!

Născut la 8 mai 1978 la Standford în California, într‑o familie de intelectuali, Tod Hartman a avut un parcurs școlar strălucit, absolvind în cele din urmă prestigioasa Pennsylvania State University, cu o dublă licență, în istorie și literatură comparată. Când l‑am întâlnit la Paris, împlinise abia douăzeci de ani, dar uimea deja prin multiplele lui competențe, prin naturalețea, ușurința și siguranța cu care se mișca dintr‑o sferă de cunoaștere în alta: de la vechea poezie chineză la romanele lui Nabokov, de la ideologia Romantismului german la semnificațiile mișcărilor studențești din 1968, de la muzica barocă la doinele românești din Ardeal! Cânta la flaut și ne încredința că nici pianul nu are secrete pentru el. Plănuia să scrie o serie de povestiri și un roman, precum și libretul unei opere cu subiect de strictă actualitate. Mai presus de orice, fusese dăruit de natură cu un farmec personal și cu o forță de convingere irezistibile!

Era acasă în limba latină și vorbea fluent franceza, spaniola, italiana și româna. Limba noastră o învățase „more americano”, adică la fața locului, pe parcursul câtorva vacanțe petrecute în sate românești din Transilvania. Acesta este și motivul pentru care l‑am admis în grupa de „avansați”, alături de alte trei tinere silitoare, o franțuzoaică „de souche”, o magrebină și o italiancă. Dacă seminarele și cursul la grupa de începători, foarte mulți, uneori până spre patruzeci de participanți, mă solicitau enorm, întâlnirea săptămânală cu Tod și cu colegele lui o primeam ca pe o mică sărbătoare. Îl interesau mai ales istoria românilor și cultura populară românească, pe care o considera de o mare originalitate și profunzime. Cred că Tod se apropia mult de idealul de elev pe care și l‑ar dori orice profesor. Deloc oportunist sau lingușitor, era sincer și spontan, decent și politicos, dar ferm în formularea nedumeririlor și a opiniilor sale. Îmi punea mereu întrebări surprinzătoare și stimulatoare. Îmi amintesc, de exemplu, cum m‑a întrebat odată despre sursele de informare ale cronicarilor moldoveni. Altă dată m‑a rugat să îi explic de ce opere importante ale literaturii române, precum Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir sau Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, despre care tocmai vorbisem pe larg la curs, au fost publicate foarte târziu, mult după moartea autorilor lor. Se întreba și mă întreba cum se face că un popor atât de numeros ca poporul român, principalul, dacă nu singurul reprezentant al romanității orientale, nu a reușit să își facă un stat puternic în Evul Mediu timpuriu, într‑o perioadă în care popoare mai mici reușiseră acest lucru. Și de ce atunci când, în cele din urmă, acest lucru a fost cu putință, românii au construit trei state diferite, nu unul singur. Căuta, spre comparație, exemple similare în lumea romanică, în cea germanică sau în cea slavă.

L‑am vizitat de trei ori în micul apartament de la mansarda unui imobil elegant de pe cheiul Senei, în apropiere de Gare Austerliz, un „studio” pe care generoasa bursă americană îi permisese să îl închirieze; primele două dăți împreună cu colegele sale de grupă, ultima oară singur. De fiecare dată s‑a comportat ca un amfitrion desăvârșit, curtenitor cu colegele, camaraderesc cu mine, regalându‑ne pe toți cu băuturi scumpe și cu bunătăți pe care le comandase la un restaurant de lux de pe rue Rivoli. Vorbea mai mult el, când pe franțuzește, când pe românește, povestind ba un film, ba un roman pe care tocmai îl citise, ba o amintire din numeroasele sale călătorii… Cred că încântarea pe care o vedeam în ochii celor trei fete se putea citi în propriile mele priviri! Vizita pe care mi‑a făcut‑o în garsoniera mea din Résidence universitaire „Cîteaux” a avut un scop culinaro-didactic, Tod cerându‑mi să îl învăț cum se prepară sarmalele cu mămăliguță. Cuviosul obiectiv era cât pe‑aci să rămână neîndeplinit, căci principalele ingrediente erau pentru mine de negăsit. Dacă, la rigoare, așa-numita farine de maïs ar fi putut să fie acceptată pe post de mălai, de umilele foi de varză murată nu auzise nimeni pe unde întrebasem, singura ipostază cunoscută era numita choucroute, un fel de varză murată, dar tăiată fideluță! Tod m‑a scos din încurcătură, sugerându‑mi să mergem să căutăm pe la vreun magazin cu specific balcanic. Mi-am adus imediat aminte că în piața Aligre, la doi pași de mine, observasem cândva un magazin cu un butoiaș de murături la ușă. În câteva minute am ajuns în fața prăvăliei ținute de un sârb, de la care am cumpărat imediat o minunată varză murată, dolofană și aurie, care m‑a ajutat să ies la liman.

Din necrologul publicat la moartea sa de unul dintre prietenii săi, aflăm că în 2009 Ted Hartman se stabilie la Londra, devenind, pe baza câtorva articole științifice foarte bine primite, membru al unei prestigioase asociații de antropologie (Royal Anthropological Institute). Între contribuțiile științifice publicate în anuarul acestui institut remarcăm două studii despre mentalitatea muncitorilor români emigrați în Spania, originari din sud‑vestul Transilvaniei. A primit și un premiu literar pentru textul-parodie intitulat Dear Dear Leader, conceput ca o serie de scrisori imaginare ale unui student către dictatorul nord‑coreean Kim Jong-il.

Nu am regretat niciodată mai mult ca acum incapacitatea mea de a întreține contacte periodice, fie și formale, cu oameni pe care i‑am cunoscut și care m‑au onorat cu prietenia lor.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi