Caută 
1 MIN
Privind cu scârbă la interviul luat de o slugă mizerabilă (alungată de la Fox!) tiranului sociopat de la Kremlin, am început să mă întreb „cum de s-a putut ajunge atât de departe?” Astfel încât am recitit câteva dintre articolele publicate de mine aici, în ultimul deceniu, pe această temă. Le reunesc pedagogic, menţionând data apariţiei la final, pentru cei care mai judecă încă şi, vorba cronicarului ca „să să ştie!”.
Mama Rossia. După căderea comunismului, în 1989, şi destrămarea imperiului sovietic, în 1991, apariţia la putere, un deceniu mai târziu, a lui Vladimir Putin, ofiţer de informaţii sovietic descoperit şi expulzat din Germania, a marcat începutul unui program de relansare a Rusiei ca mare putere. Refacerea autorităţii discreţionare a conducătorului unic, după modelul secular al Ţarului atotputernic, precum şi regurgitarea proiectului ideologic imperialist al lui Petru cel Mare, întemeiat pe panslavism agresiv (proiect care fusese şi la baza ideologiei sovietice a „internaţionalismului proletar”), au devenit axele de forţa ale reconstrucţiei Rusiei ca actor global, din punct de vedere politic şi militar, prin asumarea ideologiei expansioniste a „Eurasianismului”.
Deşi militar Uniunea Sovietică nu a putut face faţă cursei înarmărilor lansate de NATO, motiv pentru care URSS a clacat economic, Rusia a moştenit arsenalul nuclear şi a rămas o uriaşă putere în domeniul armamentului clasic şi, din acest motiv, a continuat să joace, în ultimele două decenii, un rol hotărâtor pe teatrele de război ale lumii, în contextul în care înzestrarea militară convenţională reprezintă un atu considerabil într-un conflict regional.
Profitând propagandistic de precedentul creat de puterile occidentale şi de NATO în Kosovo, când intervenţia internaţională a oprit masacrele dictatorului Miloşevici şi a sprijinit autodeterminarea poporului albanez, Rusia a creat pe graniţele sale zone îngheţate de conflict care să-i ofere în orice moment pretextul unei intervenţii militare pentru a-şi proteja etnicii ruşi, de regulă implantaţi de către autorităţile sovietice, în calitate de colonizatori privelegiaţi, în ţările respective. Nagorno Karabach, Osetia de Sud sau Transnistria au funcţionat astfel şi au pregătit invazia actuală din Crimeea după acelaşi scenariu: antenele de spionaj rusesc înşurubate sub acoperire în regiunile şi în ţările respective acopereau informaţional situaţia existentă şi, cu masiv sprijin financiar şi logistic de la centru, dotau şi antrenau miliţii ruseşti pe teritoriul respectivelor ţări care, la semnalul Moscovei, ocupau militar punctele strategice ale regiunii respective. Evident, ca trupe fără însemne distinctive (lucru interzis expres de legislaţia internaţională!), provocând conflicte cu armata ţării pentru a oferi astfel pretextul unei intervenţii militare ruseşti „ca să-şi apere conaţionalii”. Aplicarea rapidă a acestui scenariu şi ocuparea militară a peninsulei Crimeea, aparţinând de drept Ucrainei, dar punct strategic esenţial pentru flota rusească de la Sevastopol şi pentru baza de submarine nucleare ruseşti din zonă, reprezintă, neîndoielnic, cea mai gravă agresiune petrecută pe teritoriul Europei de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace.
Rusia a fost, evident, marea perdantă a Războiului Rece ieşind cu o economie slăbită şi necompetitivă, cu serioase datorii externe şi cu o înapoiere tehnologică care a făcut proba ineficienţei cronice a modelului industrial socialist, ultracentralizat şi slab ca performanţă economică. Cum singura expertiză în ceea ce priveşte investiţiile, contractele şi contactele economice internaţionale era asigurată doar de ofiţerii de informaţii externe ai dictaturii comuniste, aceştia s-au regrupat şi au preluat practic toate oportunităţile şi ofertele economice viabile atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Aceşti ofiţeri, numiţi „siloviki”, au fost activaţi şi în ţările din fostul „lagăr comunist” aflat în siajul sovietic, fiind, de regulă, actori ai privatizărilor strategice (petrol, bănci, aluminiu, minerit) ale rezervelor şi industriei deţinute de aceste ţări, dar, în principal au generat crearea de mari averi, în paralel cu pauperizarea populaţiei obişnuite, după modelul sud-american, dar la o scară mult mai mare, ei devenind structura de invazie financiară şi putere economică folosită de Putin pentru expansiunea Rusiei şi pentru finanţarea proiectelor sale strategice. Toţi oligarhii Rusiei şi Ucrainei aparţin acestei categorii, iar unii dintre ei au fost arestaţi şi companiile naţionalizate doar dacă îndrăzneau să nu mai asculte de puterea discreţionară a fostului locotenent-colonel kaghebist.
La nivel global, compania de stat Gazprom, condusă de mâna dreaptă a lui Putin din perioada mandatului său de primar la Sankt Petersburg, activează ca instrument de presiune politică şi şantaj, practicând preţuri de livrare discreţionare, în funcţie de comanda politică, în contextul în care marile economii europene sunt dependente de gazul rusesc.
Singura interdependenţă a acestei economii de comandă cu piaţa globală o reprezintă sistemul bancar mondial şi acordurile internaţionale de liber schimb, instrumente care pot fi folosite ca levier în oprirea sau atenuarea expansiunii ilegale şi imorale a Rusiei dincolo de graniţele stabilite ale Europei.
În contextul în care, pe fondul agresiunii militare a Rusiei în Crimeea, nu există acord diplomatic european şi nici mijloace concrete de reacţie militară (lucru ştiut de Putin atunci când a planificat agresiunea) singurul mijloc eficient de răspuns îl constituie măsurile economice la care Rusia nu poate răspunde decât propagandistic şi manipulator (vezi, spre exemplu, campania constantă de agresiune propagandistică întreţinută, în toate ţările, de ediţiile naţionale ale „Vocii Rusiei”, oficiosul guvernului Putin). În contextul în care marile puteri europene, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, sunt dependente de gazul importat din Rusia, precum şi de investiţiile, în active economice sau domestice, ale oligarhilor ruşi, la care se adaugă existenţa unor serioase investiţii americane, franceze şi germane în Rusia, care ar putea fi naţionalizate în cazul unui conflict ce degenerează în sancţiuni economice, democraţiile occidentale au nevoie de un acord de parteneriat prin care să fie reduse efectele negative ale politicii războinice, expansioniste şi ilegale ale regimului Putin. Astfel că au fost reluate, la Bruxelles, discuţiile despre acordul de liber schimb şi de protecţie investiţională dintre UE şi SUA (Transatlantic Trade and Investment Partnership) care vor permite Statelor Unite să exporte gaz şi să exploateze gazele de şist din Europa pentru a sprijini independenţa energetică a europenilor faţă de Rusia. Odată semnat, acest parteneriat va putea funcţiona ca mijloc de presiune împotriva Rusiei care va fi obligată la o altă politică de preţuri şi va fi anihilată astfel posibilitatea şantajului economic care îi permite astăzi lui Putin să încalce, senin, tratatele şi acordurile internaţionale privind suveranitatea şi inviolabilitatea frontierelor.
Problemele spinoase pe care acest acord le ridică, inclusiv pentru România, care este parte a UE, sunt legate de o reducere a marjei de intervenţie a guvernelor naţionale (care nu mai pot pune condiţii sau impune suveran măsuri protecţioniste) şi care vor avea de înfruntat reacţiile civice (posibil încurajate şi susţinute chiar de agenţi ai Rusiei!) faţă de costurile uriaşe de mediu pe care exploatările gazelor de şist le presupun.
În concluzie, pentru România se dovedeşte că amplasarea scutului antirachetă şi a celorlalte facilităţi NATO a fost o decizie înţeleaptă care a dus la creşterea gradului de securitate în faţa unei posibile agresiuni ruseşti în regiune. Asemenea Vaterlandului lui Hitler, „Mama Rossiaţ intenţionează să pună mâna pe bici şi să ne pună pe toţi europenii la colţ. În genunchi, pe coji de nucă! [19 martie 2014]
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor
