Un contrapunct poetic la prezent

La mijlocul lui martie, am cumpărat o carte. O carte „crâncenă”, vorba lui O. Nimigean pe coperta 4, şi, aş zice, nerecomandată celor slabi de înger. O axis mundi poetică semnată de Şerban Axinte: Scrâşnetul dinţilor (Editura Cartier, 2021), al cincilea volum de poeme al autorului ieşean, celelalte patru fiind Starea balanţei (1996), Pragurile Apeiron (1999), lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (2006) şi păpădia electrică (2012).

De ce am cumpărat cartea asta? Pentru că, răsfoind-o (după ce-am mai răsfoit în prealabil şi ulterior şi alte volume ale altor poeţi şi poete), am dat peste câteva poeme şi câteva versuri memorabile.

Textul de faţă nu e vreo recenzie, nici măcar o clasică prezentare a volumului, n-are cum să fie, pentru că n-am citit din precedentele volume decât Pragurile Apeiron (volum care, pe mine unul, nu m-a „prins” în niciun fel, dar pot spune aici că de la cartea asta, apărută cu 12 ani înainte, până la Scrâşnetul dinţilor, Şerban Axinte şi-a găsit vocea şi şi-a distilat stilul!), aşa că n-aş putea să emit vreo părere avizată despre poezia lui Şerban Axinte, să încadrez respectiv să apreciez cumva Scrâşnetul dinţilor în evoluţia poetică a autorului. Practic, pur şi simplu vreau să ofer pe post de recomandare a acestui volum un fel de colportaj poetic cu versurile respectiv poemele care m-au „tuşat”.

Volumul cuprinde patru cicluri de poezii. Din primul (Bad-uri) am reţinut un vers şi un poem ultra-scurt:

8. „când eşti gol nu mai ai cui să-i faci vreo mărturisire”

9. nimic/ nu/ te/ mutilează/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate.

Din al doilea (Vitrina frigorifică), alte cinci versuri din două poeme:

 „acum ştiu că fiecare amânare nu e altceva decât/ respiraţie asistată” (respiraţie asistată)

„dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea drumului/ şi suflă!” (unui tată)

Ciclul III (Viaţa la business class): „fereastra de la care privesc/ nu se deschide” (19, rue du gros caillon)

Dar iată şi un poem citabil complet (desigur, asta şi graţie scurtimii, moment în care nu pot să nu spun ce-am gândit la un moment dat: Dom’le, dar nu mai ştie nimeni să scrie poeme scurte faine, cu miez?!): amour à paris// suntem singurul cuplu de îndrăgostiţi,/ care a venit la Paris ca să se despartă.// marea noastră iubire/ merita, fireşte, un final de poveste// aici, la salon du livre,/ totul pare mult mai uşor de suportat/ e ca şi cum un mort s-ar simţi în siguranţă/ doar în groapa comună.

În fine, ciclul IV (Sent files) închide volumul cu o ridicare a nivelului, o urcare din infernul cotidian al conştiinţei de sine până-n… paradis, oricât de alunecos ar mai fi şi acesta. Iată un alt poem ultra-scurt şi sec (moment în care trebuie să recunosc că atunci când am răsfoit volumul la librărie, prima dată exact acesta mi-a reţinut atenţia şi, aş putea spune, a dus, în cele din urmă, la cumpărarea lui): ***// fac/ tuturor/ semn din cap/ că/ nu

Apoi mi s-au părut memorabile nişte versuri cu valoare de aforism:

„perfecţiunea e o invenţie a celor fără imaginaţie” (t zero);

„paradisul e un punct care îşi schimbă în fiecare moment/ poziţia geografică.” (scrâşnetul dinţilor);

„viitorul este cel mai frumos/ trecut cu putinţă” (călătoria celor patru sori)

În loc de încheiere, o să profit de comentariul poetei Simona Nastac la postarea-mi de pe FB despre cartea lui Şerban Axinte, redându-l integral: „Nush cine a zis asta, dar e valabil şi pentru poezie: Art should comfort the disturbed and disturb the comfortable [Arta ar trebui să-i aline pe cei tulburaţi şi să-i tulbure pe cei alintaţi]. Şi Scrâşnetul dinţilor face chiar asta, mi-a plăcut mult şi aş recomanda-o tuturor.”

Michael Astner este poet, traducător şi publicist