Un Crăciun neobişnuit… (I)

Încă de pe 16 decembrie, când începuse Timişoara, aproape toată noaptea – şi ziua, cât se putea – ascultam „Europa liberă”. Ştirile, mărturiile despre ceea ce se întâmpla la Timişoara, împuşcăturile care se auzeau în microfon îmi pulverizaseră proverbiala stăpânire de sine, calmul meu, deseori enervant pentru cei din preajmă. În acele zile şi nopţi, când mă copleşea emoţia, îmi dădeau lacrimile, plângeam. Ca şi tine, de altfel, [textul e conceput ca un dialog post-mortem cu soţia mea, Rodica] eram cuprins de-o revoltă neputincioasă, de-o exasperare care mă măcina. Căzuse zidul Berlinului, Cortina de Fier era ferfeniţă, doar România părea o stână straşnic păzită, de unde abia de se-auzea behăitul oiţelor înfometate. La Iaşi, un miting anti-ceauşist fusese anihilat înainte de-a începe. Speranţa venea de la Timişoara. Aveam acolo un frate şi două surori, dar toate încercările mele de-a vorbi cu ei la telefon s-au dovedit zadarnice. Telefoanele fuseseră blocate.

Atmosfera în redacţie [redacţia revistei Cronica] era când sumbră, când isterică. Dintre toţi, într-o singură persoană aveam oarecare încredere: în dactilografa Adela Gacea. Mă înţelegeam cu ea din priviri şi din întrebări fără răspuns, mai ales în ultimele luni ale dictaturii. „Până când, doamnă Adela, până când?!”, o întrebam, exasperat, ca şi cum ea ar fi avut răspunsul. „Nu se mai poate, domnu’ Turtureanu, nu se mai poate!” Şi ochii îi pluteau în lacrimi.

S-a întâmplat să fiu cap limpede la acel ultim număr al „Cronicii” sub comunism. Primele pagini ale revistei erau pline de osanale, de sloganuri şi „interpretări” greţoase, celelalte se puteau citi… Articolul de fond, după ce bătea câmpii despre „măreţele realizări” şi „inestimabila contribuţie teoretică şi practică a Tovarăşului…”, se referea, în final (care fusese adăugat peste noapte) la „evenimentele de la Timişoara”, la „acţiunile destabilizatoare”… Mă pregăteam să dau BT (bun de tipar), când în cămăruţa de la tipografia „Dosoftei”, unde făceam corectura, a intrat nimeni altul decât secretarul cu propaganda al judeţului, tovarăşul Crihană, însoţit de un subaltern, care, încă de pe vremea când lucram împreună la Radio Iaşi, ex/clama genialitatea lui Ceauşescu… Cei doi au citit „fondul” şi propagandistul şef s-a strâmbat: „mai trebuie întărit, trebuie condamnate mai apăsat evenimentele de la Timişoara…” Celălalt a repetat, ca un papagal, zisa şefului: „Da-da, trebuie întărit…” şi amândoi au încercat să mă convingă „să-l întăresc”… „Eu sunt cap limpede, le-am spus, am de citit toată revista, n-am timp de scris…” Pledasem convingător – şi, recunosc, nici n-au insistat – aşa încât l-au chemat de-acasă pe autorul „fondului”, care a compus, în silă, frazele incriminatoare.

Asta s-a întâmplat joi, 21 decembrie. Vineri la amiază, după ce văzusem la televizor (miraculos deschis la ora aceea; [cine o fi avut ideea/ informaţia să-l deschidă, că, în programul tipărit, nu era nicio emisiune?!?]) mitingul care i-a fost fatal şi fuga lui Ceauşescu, urlam cât mă ţineau bojocii, de la fereastra „Cronicii”, spre trecătorii (nedumeriţi) dinspre Piaţa Cuza Vodă (acum, Piaţa 14 Decembrie): „A fugit Ceauşescu! A fugit dictatorul! Victorie! Victorie!” Mi s-a alăturat un coleg… oportunist, iar un al treilea (care nu văzuse la televizor „fuga”), a deschis uşa şi ne-a interpelat, plin de indignare: „Cine urlă aici, dom’le? Deranjaţi oamenii de la treabă…” Mai târziu, „indignatul” s-a dovedit a fi fost nu doar un informator tenace, ci, mai mult încă, un participant activ, cu pumnul şi palma, la anchetele Securităţii. A se vedea, în acest sens, cartea noastră, Dublă cetăţenie (2009).

Fuga lui Ceauşescu, cu elicopterul, de pe terasa CC-ului, şi, mai apoi, toată urmărirea, au fost relatate, ca-ntr-un super-palpitant film poliţist, de Televiziunea Română… Liberă, de Radio Bucureşti, de Radio Iaşi… Cum mai credeam, cu ce sfântă naivitate, toate ştirile, toate relatările, toate zvonurile!… Fugarii, când erau daţi dispăruţi, când redescoperiţi… Dovedind veritabile cunoştinţe şi tehnici diversioniste, siniştrii schimbau elicopterul cu o maşină, erau abandonaţi pe o şosea pustie, de către un automobilist care s-a speriat ca de bombe, când i-a văzut pe cei doi, stăteau la ia-mă nene, pentru ca să dispară din nou, într-un vehicul ce pornise într-o direcţie necunoscută…  

Derularea evenimentelor era, tot timpul, imprevizibilă. Dacă scapă? Dacă revin la putere?                                                                          

Pe la unu jumate-două, am ieşit în Piaţa Unirii. Soare primăvăratec cum şi chipurile oamenilor care tălăzuiau de colo-colo, se îmbrăţişau, se felicitau… În faţa librăriei „Junimea” m-am întâlnit cu Cassian (Maria Spiridon) şi cu Aurel (Ştefanachi). Ciudat, n-aveau şireturi la pantofi. „Ce-i cu voi? De ce n-aveţi şireturi?!” „Acum am scăpat, acum ne-au dat drumu, de sus, de la Secu. Coborând Copoul, nu ştiam ce se-ntâmplă, toată agitaţia asta, mulţimea, maşinile claxonând, cu farurile aprinse… Cine s-a mai gândit la şireturi… Am învins…” [Artizani ai Revoltei… eşuate, de la Iaşi, C.M. Spiridon, Aurel Ştefanachi, Ştefan Prutianu, Vasile Vicol ş.a., fuseseră arestaţi în pre/ziua evenimentului (14 decembrie) sau în orele/zilele următoare.] (Va urma)

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video