Un fals autoportret al lui Tolstoi

Orice om simpatic e simpatic în felul său. Simpatia e un dar. Poate şi un har pe care cei care-l posedă îl împrăştie în jur. Indiferent cum este, urât, frumos, superficial, bonom, generos sau pişicher, simpaticul generează în jurul său o bună dispoziţie, care devine contagioasă dacă stai în preajma lui. Desigur, impresia pe care o lasă în urmă, nu persistă prea mult timp. De multe ori, consistenţa ei e cea a baloanelor colorate de săpun, pe care copiii suflând din pai le ridică în aer. Alteori, impresia stăruie în sufletul nostru multă vreme şi abia putem scăpa de ea.

Simpaticul îţi creează un fel de dependenţă. În sensul că dacă l-ai întâlnit odată, ai vrea să-l întâlneşti mereu.

Simpaticul este un om plăcut, agreabil, care ştie să abordeze un zâmbet potrivit în orice situaţie, după cum ştie şi ce vorbe să spună atunci când este strâns cu uşa. De obicei, simpaticul iese oricând curat dintr-o situaţie murdară. Sigur, simpaticul nu trebuie luat prea în serios. Şi e bine să nu te bazezi pe cuvântul lui. Căci îmbătat de succesul pe care îl are în orice fel de societate, simpaticul devine, volens-nolens, un om superficial. Ceva din Hlestakov există în orice om simpatic. În acţiunile şi declaraţiile sale, el e cuprins de avânt şi de o doză mai mică sau mai mare, în funcţie de dispoziţie şi de context, de iresponsabilitate, chiar de iresponsabilitate crasă. Un om simpatic te cumpără şi te vinde fără să-şi dea seama. Sperjurul şi trădarea pentru el sunt, cum se spune, de bon ton.

Să luăm, de pildă, un personaj din Lev Tolstoi. Dar înainte de asta, ar trebui să ne întrebăm: dar antipaticul? Antipaticul e oare mai breaz decât simpaticul? El nu te vinde şi nu te cumpără cât ai zice peşte?!

Nu, la el procesele psihice sunt sucite şi răsucirile în cerc, iar schimbările de opinii şi de dispoziţii cer mai mult efort şi mai multă durată. Antipaticul, desigur, te vinde şi el, dar s-ar putea să aibă un pic de scrupule sau să fie pătruns chiar de mustrări de cuget care să-l stoarcă de puteri. Antipaticul nu se simte prea bine în propria sa piele. Nici măcar atunci când e pătruns de aroganţă. Mişcările îi sunt rigide, calculate. Gesturile geometrice. Antipaticul îşi calculează de obicei ieşirile şi vorbele pe care le spune. În acţiunile sale el e călăuzit de logică. Şi această logică împinsă uneori spre extremă îl determină să fie rigid. Şi fals în acţiunile sale. Acţiunile antipaticului sunt mereu în contratimp, în contratimp chiar şi cu propria-i persoană. De aceea, atunci când antipaticul încearcă să facă un bine cuiva apropiat, binele se transformă în ceva inert. Căci binele său naşte suspiciuni, devenind o povară atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi. Şi asta fiindcă, din pricina calculelor şi a lipsei de empatie, el nu reuşeşte să depăşească nici limita binelui, nici limita răului, situându-se undeva la mijloc, într-un loc nici prea rece, nici prea cald.

În aparenţă, antipaticul pare mai cinstit şi mai responsabil decât simpaticul. Dar asta doar în aparenţă, căci din pricina frustrărilor adunate în suflet, el nu doreşte nici binele, nici fericirea celorlalţi. Ci, în forul său interior, el ar vrea ca toţi ceilalţi să aibă parte de eşecurile şi neîmplinirile pe care le-a avut el.

Dar să ne oprim la câteva exemple din Tolstoi. Prinţul Stepan Arkadievici Oblonski, fratele Annei Karenina, alintat de toţi ceilalţi cu diminutivul Steopa, e un om cât se poate de simpatic. Lui, toţi cei apropiaţi care îl iubesc îi iartă orice greşeală, inclusiv adulterul săvârşit cu o guvernantă. I se iartă, pentru că toţi ştiu că aşa e Steopa. El e un om prea vioi, prea vesel ca să nu calce şi pe de lături. Stepan are şi el mustrări de cuget. Nu atât însă pentru că şi-a înşelat soţia în propria sa casă, cât pentru că nu şi-a făcut un plan de bătaie în cazul că va fi prins şi nu a reacţionat cum trebuie atunci când soţia sa i-a arătat scrisoarea de dragoste adresată guvernantei. El e sincer şi bun cu rudele, cu prietenii şi chiar şi cu oamenii necunoscuţi. Sincer şi cu sine însuşi, cum zice Tolstoi. Şi această sinceritate îl face să pară mult mai uman decât dacă ar căuta să înşele lumea. Tolstoi a găsit, aici, la acest personaj oarecum secundar o rezolvare pe cale empatică a dilemei prinţului Oblonski legată de adulter: „Stepan Arkadievici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se putea înşela singur, căutând să se convingă că se înşela de fapta sa. Nu se putea căi de faptul că el, bărbatul de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat, nu era îndrăgostit de soţia sa, mai tânără decât dânsul cu un singur an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regretă numai un lucru: că nu se ştiuse ascunde mai bine de ea.”

Nu acelaşi lucru se întâmplă însă şi cu Daria Alexandrovna, consoarta sa, o „femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâţită, care nu avea nici o altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună”; Dolly vrea cu tot dinadinsul să creadă că-l urăşte, deşi, în ciuda supărări sale, simte că-l iubeşte şi mai tare. Faţă de Daria Alexandrovna simţim o oareşicare compasiune, dar ea, prin atitudinea ei corectă, devine un personaj şters, trăind în conul de umbră al bărbatului care o înşală. O compătimim de la începutul acţiunii şi până la sfârşitul ei. Şi pe măsură ce o compătimim ea începe să ne devină antipatică. Aproape fără să ne dăm seama, simpatia noastră mereu alunecă spre Steopa, care dacă stăm să ne gândim mai bine, în afară de faptul că în orice situaţie transmite anturajului o stare de spirit de bună dispoziţie, e un personaj banal. Dar banalitate lui ne cucereşte. „Deşi vinovat în toate privinţele în ochii soţiei sale – lucru pe care-l simte chiar el însuşi – scrie Tolstoi – aproape toţi ai casei erau de partea lui, până şi dădaca, cea mai bună prietena a Dariei Alexandrovna.”

Stepan are ceva demonic în el. Uşurinţa cu care trece peste toate situaţiile ne face să ne gândim la Hlestakov, dar şi la Piotr Verhovenski, unul din demonii lui Dostoievski. Dar bunătatea şi sinceritatea firii sale îl salvează. El e un personaj simpatic, dar banal, un banal care ştie că-i banal, şi lucrul acesta devine extrem de confortabil pentru tot anturajul său, salvându-l de mediocritate. Mulţumită frumoaselor sale aptitudini, dar şi a obârşiei nobiliare, Oblonski obţine cu uşurinţă un post ca director al unei instituţii din Moscova. El e veriga de legătură necesară oricărei societăţi sau pături sociale. Fără el, saloanele de primire şi balurile ar fi plictisitoare.

„Stepan Arkadievici era rudă sau prieten – spune Tolstoi – cu o jumătate din populaţia Moscovei şi a Petersburgului. Se născuse în mediul acelor oameni care erau sau ajunseseră puternicii zilei. O treime dintre bărbaţii de stat, oameni bătrâni, fuseseră prieteni cu tatăl său şi-l cunoşteau pe Stiva încă din leagăn. Iar ultima parte era alcătuită din prietenii săi cei mai buni.”

Ca şef de instituţie, Stepan e un om înţelegător şi mai ales agreabil. „Principalele însuşiri care-i asiguraseră un respect unanim în serviciul său – precizează Lev Nicolaevici -, erau următoarele: în primul rând, o nemăsurată îngăduinţă faţă de oameni, întemeiată pe recunoaşterea propriilor sale lipsuri; în al doilea rând, un liberalism desăvârşit, nu acela din gazetă, ci acela pe care-l avea în sânge, şi graţie căruia se purta la fel cu toţi oamenii, fără să ţină seama de rang sau de avere; iar în al treilea rând – lucrul cel mai însemnat – o totală nepăsare faţă de meseria cu care se îndeletnicea… Ceea ce-l făcea să nu pună niciodată patimă în aceste chestiuni şi deci să nu greşească…”

Aceiaşi lipsă de patimă o vedem şi în viaţa sa intimă. La el primează plăcerea şi bucuria de-a trăi. El nu-şi complică existenţa având mustrări de cuget sau trăiri abisale nici pentru greşelile sale, cu atât mai puţin pentru greşelile altora. 

După cum vedem, Oblonski are nu numai calităţi, ci şi defecte. Implicare sa în viaţa familiei şi în viaţa socială e una superficială. Ţinând cont de aceste defecte, el ar fi trebuit să devină un personaj dezagreabil atât pentru familie şi mulţimea de prieteni, cât şi pentru cititori. Dar lucrul acesta nu se întâmplă. Dozajul instinctiv al lui Tolstoi îl face să fie simpatic aproape în toate împrejurările.

El e un personaj pe muchie de cuţit. Dacă Tolstoi i-ar fi îngroşat câteva trăsături de caracter, Oblonski ne-ar fi devenit antipatic. Dar Tolstoi nu îngroaşă, ci dimpotrivă lasă trăsăturile să contureze ele însele portretul prinţului. Prinţul Oblonski nu are nimic cel puţin în aparenţă cu viaţa şi biografia lui Tolstoi. Dacă ar fi avut, Tolstoi ar fi fost mai precaut cu el şi nu s-ar fi lăsat descoperit. Tolstoi e opusul lui Stepan.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist