Un gânditor solar: Mihai Şora

Scurte alocuţiuni rostite de Andrei Apreotesei, directorul instituţiei, şi dna Luiza Şora, despre film, prezentaţi de Andrei Giurgea, au jucat rolul de chapeau al proiecţiei ce a urmat imediat, în prezenţa protagonistului, salutată cu aplauze. Titlul Clipa şi timpul ar fi putut să anunţe un film evocator, autobiografic, dar unei astfel de naraţiuni sau confesiuni retrospective i s-a preferat formula unui film-portret, care să mizeze numai pe esenţe: cele mai multe, sugerate metaforic: coniferele cu verdele lor netemător de ierni, de ani şi decenii, însumate în veac, verticalitatea arborilor scăldaţi în lumină şi tăcerea unei parcă franciscane fraternizări cu calul bătut prieteneşte pe greabăn… Şi din toate acestea, o puternică impresie de baie sufletească de vitalitate, comunicabilă spectatorilor, astfel încât prezenţa omului Mihai Şora şi a spiritului inconfundabil propriu personalităţii sale să spună mult graţie imaginii, asumat săracă în cuvinte. În fond, chiar o adevărată cheie hermeneutică a filmului, cu estetica sa implicită, testată cu îndrăzneală în lungi tăceri expresive, prin nuanţe fiziognomice, aşadar deloc trenante. Firesc, de asemenea, deja amorsatul elogiu al tăcerii, văzută ca deschidere spre miracolul şi spectacolul luminii şi vieţii. Adevărate anticipări, pe calea imaginii, ale ideilor privind vocaţia omenească a interogaţiei şi reflecţiei asupra locului fiecăruia în raporturile cu natura şi cosmosul, cu ceilalţi, ca şi cu sine.

O pledoarie, dar deloc elitistă, nici pedagogică sau predicantă, pentru o atare conferire de sens şi rost existenţei, un ideal perfect tangibil (şi nu doar asimptotic) de ethos şi calm, cu adevărat relaxante, dar nu epidermice, ale vieţuirii în lumină, un orizont existenţial pentru care timpul, durata, în loc să genereze heideggeriene angoase, de Sein zum Tode, ori disperări cioraniene (L´Inconvenient d´être né), dobândesc o luminozitate şi chiar o strălucire pe care le datorează densităţii clipei trăite nehedonist, nu extatic, dar nici în ruptură faţă de tot ceea ce ne cuprinde, conducând pe releul numeroaselor De ce? către ideea transcendentă, divină, inaccesibilă ateilor printre care se numărase cândva şi tânărul Mihai Şora. Şi toate acestea, spuse şi în film, şi în dialogul purtat de Mihai Şora (secondându-l, cu discreţie şi fineţe, şi Luiza Şora), mereu cu aceeaşi extrem de eficientă naturaleţe şi empatie. Calităţi decisive şi rare , aflate în chiar miezul de care ţine solidaritatea organică, de profunzime şi esenţă, care leagă durabil singularitatea personalităţii umane, sufletească şi intelectuală, şi opera, ideile-axe ale gândirii filosofului Mihai Şora. Nu e deloc o întâmplare că atât filmul, cât şi amplul dialog iscat de el (şi nu numai de el) ne-u făcut pe noi toţi (dovadă numeroasele întrebări şi comentarii) să ne gândim, adesea, la sinteza elină a kalokagathiei, ca şi la originea comună, aurorală, a religiozităţii artelor şi filosofiei/ metafizicii. Nu mai puţin, pe alocuri, şi la destule convergenţe cu spiritul (nu cu litera) culturilor şi credinţelor Extremului Orient: China, India, Japonia.

A fost o Seară de autentică şi înaltă calitate intelectuală, gravitând toată în jurul unei sagesse care crede în şansa unei creativităţi existenţiale (a trăi creativ şi solar, nu sub obsesia thanaticului), sens perceput activ de întregul auditoriu, pe întreaga durată a amplei dezbateri. Nu a plecat nimeni din Sala Mare „Radu Beligan”, cel mai bun semn al receptivităţii şi încântării cu care era urmărit dialogul cu gânditorul lucid-tonic Mihai Şora. O performanţă de act cultural de excepţie, datorat deopotrivă invitaţilor de marcă, publicului cultivat şi inteligent şi întregii echipe de amfitrioni a Ateneului ieşean.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar