Un punct de vedere cu desăvârşire orb

*

Se făcea că fusesem invitat la un mare ospăţ. În mijlocul invitaţilor trona poetul Daniel Corbu. În aclamaţia celorlalţi, el ţinea toastul. Nu ştiu care au fost sensurile cuvintelor sale, căci eram mai mult atent la gesturile, decât la vorbele lui. Iar el mai mult cânta decât vorbea, acompaniindu-se după fiecare frază rostită printr-un răpăit de tobe. Tot el anima şi alămurile, suflând când într-un corn, când într-o trompetă. La un moment dat, a făcut un semn, şi gălăgia s-a oprit, iar, printr-un gest subînţeles, înclinându-se în faţa noastră ne-a poftit la masă.

Ne-am aşezat cu toţii la locurile noastre privind la masa lungă unde au început ca din senin să apară tot felul de bucate. Cel care le aducea, era tot amfitrionul nostru Daniel, care parcă avea nu o pereche de mâini, ci zece, şi nu o pereche de picioare, ci o sută, căci el înarmat cu tăvi, cu tacâmuri, cu sticle şi pahare, mişuna peste tot. Zâmbind cu amabilitate tuturor, Daniel părea omniprezent.

În fine, când masa fu aproape pregătită, şi fiecare farfurie şi fiecare pahar se afla în faţa fiecărui oaspete, amfitrionul se aşeză la locul lui, dând semn că ospăţul poate să înceapă. Şi atunci i-am văzut pe toţi cum năvălesc asupra bucatelor şi încep să mănânce, dar folosindu-şi nu mâinile, ci picioarele aburcate pe masă. Mărturisesc că un astfel de spectacol nu l-aş fi putut vedea decât în vis. Eu însă eram treaz şi mâncam la unison cu ceilalţi, folosindu-mi cu dexteritate atât picioarele, cât şi mâinile, cum făceau de altfel şi ceilalţi. Festinul luă, la un moment dat, o întorsătură neaşteptată. Căci, în loc să mai mâncăm bucatele, am început, acompaniaţi de o orchestră nevăzut, să ne mâncăm, călcând-ne în picioare, gândurile. Iar Daniel stătea în capul mesei şi aplauda, atât din mâini, cât şi din picioarele sale lungi prevăzute cu urechi.

Iar la un moment dat, când agitaţia s-a mai potolit, Daniel a început să ne prezinte invitaţii săi de seamă, care ieşeau din oglinzile aşezate oblic în sală, dar şi din dulapuri, din ferestre şi din hornuri. La chemarea lui mai întâi veni Homer, urmat de Orfeu şi Euridice. Apoi veni şi Odysseas Elytis, flancat şi el de o întreagă şleahtă de poeţi, din Iaşi, dar şi de dincolo de Prut. Toţi se urcară pe genunchii lui Daniel Corbu şi începură să-l ridice în slăvi. Drept care poetul, pentru a le răsplăti generozitatea, scoase dintr-un sertar secret un set de diplome şi de medalii, conferindu-le invitaţilor săi, începând cu bunul Homer, şi terminând cu Grigore Vieru şi Elytis, titlul de cetăţean de onoare al sufrageriei sale, în timp ce noi lovind cu tacâmurile în masă îl aplaudam la unison.

La un moment dat, oprindu-mă şi lăsând lingurile în jos, în timp ce mâinile continuau să se agite în aer, am zis:

– Dar bine, măi, Daniel, cum de ţi-ai permis să-l premiezi pe Homer?

– Uite că mi-am permis, spuse Daniel, trăgând din narghilea şi suflând fumul spre tavan.

– Cu ce drept? l-am întrebat.

– Dragă Nichita, replică Daniel, spre deosebire de tine, eu am un suflet generos şi premiez pe toţi, şi pe cei mari, şi pe cei mici.

– Dar bine, Daniel, am continuat, aici e vorba totuşi de Homer. Cum de ţi-ai permis?

– Şi ce dacă-i vorba de Homer? Homer merita să fie premiat de mult.Ş uite că în

toată lumea modernă şi postmodernă nimeni nu l-a premiat. Eu i-am dat un premiu, ba chiar l-am făcut şi cetăţean de onoare al sufrageriei mele şi Homer s-a bucurat. Aproape că i s-au umplut ochii orbi de bucurie. L-am condus ca pe un oaspete de seamă până la uşa de pe hol. Şi ştii ce mi-a zis Homer la despărţire?

– Ce?

– Ei, bine, Homer mi-a strâns mâinile cu căldură şi mi-a spus: „Dragă, frate Daniel, dragă frate Corbule, îmi pare rău că nu ne-am întâlnit la timpul potrivit. Căci dacă ne-am fi întâlnit, războiul troian ar fi avut o cu totul altă soartă. Iar Elena, ei bine, Elena nu s-ar fi îndrăgostit de Paris. Astfel că războiul n-ar fi avut loc… Uite, asta, mi-a spus, să ştii…”

*

Universul poetic închipuit de Vişniec, dincolo de nebulozitatea sa, este exact, exact ca o demonstraţie matematică. Demonstraţie ce se bazează pe metoda reducerii la absurd. Pentru Matei Vişniec, pare-se, a exista înseamnă a gândi, a concepe şi nu a simţi. Poezia sa este mai mult proiecţia unei minţi lucide, a unui creier hiperlucid, decât o răbufnire a subconştientului. Mai mult un univers à la Eugen Ionesco, à la Capek, decât à la Kafka.

Oraşul închipuit de Matei Vişniec este un oraş abstract, utopic, un oraş idee, guvernat parcă de un fel de legi ale lui Zenon, în care săgeata zvârlită din arc stă pe loc iar ţinta se mişcă spre săgetător. În care glontele este expulzat din carne, din rană, înapoi în ţeava puştii. Fiecare poem e ca un bloc făcut din plăci prefabricate. Constructorul Vişniec pare să fi urmat punct cu punct planul stabilit de arhitectul-poet. Versurile par să fi fost turnate – cu tot cu uşi şi ferestre – în altă parte şi aduse apoi la locul construcţiei. Propoziţiile, sintagmele sunt sudate apoi între ele şi edificiul poemului se înalţă văzând cu ochii. Din aproximativ aceleaşi sintagme pot rezulta construcţii cu totul diferite. Odată executat, „imobilul” este mobilat cu cele trebuincioase. Sunt aduse dulapuri, draperii, mese, paturi, scaune. Mai ales scaune. Unele edificii sunt înălţate numai din scaune. În faţa scaunelor se întind nesfârşite alei, străjuite de statui ascunse printre arbori. În centrul oraşului sunt mai multe fântâni arteziene, din care nu ţâşneşte însă apa, ci timp. Oraşul a fost ridicat în plin deşert. Ţâşneşte în schimb nisip şi din când în când, spre seară, sânge în şuvoaie. Singurul locuitor al oraşului este în acelaşi timp rege, judecător, călău, victimă şi mulţime. În oraşul cu un singur locuitor „timpul are o singură secundă” şi „de fiecare acoperiş atârnă câte un deget murdar”. Acest deget murdar e săgeata care trimite călătorul prin deşert la Marele orologiu descris de Mihai Ursachi în Poemul de purpură.

Cunosc pe cineva care şi-a imaginat un oraş al orbilor, construit şi locuit de orbi. Transcriu un mic fragment din carneţelul lui de scriitor: „Deci, iată un oraş clădit de orbi. Nici nou, nici vechi. Pare să aparţină mai mult trecutului sau viitorului, decât prezentului. Construcţii fără ferestre, doar, pe alocuri, guri de aerisire. Clădiri ovoidale, albe, făcute parcă din coajă de ou. Par nişte ouă de păsări uriaşe. Unele mai mici, altele mai mari. Scări în spirală, trepte înguste. Clădirile sunt legate între ele cu cabluri metalice pe care se plimbă orbii, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unor bastoane albe, lungi ca nişte prăjini. Au simţul tactil deosebit de dezvoltat. În locul ochilor, li s-au dezvoltat enorme pâlnii, în care poţi să-ţi înfunzi mâinile până la cot (nu sfătuiesc totuşi pe nimeni să-şi vâre mâinile în ochii unui orb: nu se ştie peste ce va da acolo). Se orientează după ultrasunete. Simt de la distanţă orice obstacol. Nu ştiu niciodată când e zi şi când e noapte. Nu se întunecă, nici nu se luminează. Par să trăiască într-un veşnic crepuscul. O lumină grea, apăsătoare se scurge de sus. Au picioare lungi, ca nişte catalige. Braţele li s-au subţiat şi s-au lungit enorm. De asemenea, degetele. Se salută ceremonios, punându-şi mâna dreaptă pe piept şi înclinându-se adânc unul în faţa altuia. Nu vorbesc. Comunică între ei prin telepatie. Ţiuituri şi ţipete ascuţite se întretaie în aer. Gânduri, idei, fraze se rotesc în spaţiu ca nişte păsări nevăzute. Domnii orbi îşi descoperă capul şi se lasă pe stradă în genunchi în faţa doamnelor oarbe. Doamnele oarbe surâd întinzându-şi mânuţele albe şi delicate spre buzele domnilor orbi. Domnii orbi prind cu multă delicateţe mânuţele doamnelor şi le sărută prelung, ciulindu-şi pâlniile ochilor şi mişcând din urechi. Doamnele oarbe chicotesc de plă­cere şi se clatină pe picioarele lor lungi şi subţiri ca nişte fuse, gata-gata să-şi piardă echilibrul şi să se prăbuşească în gol. Tot chicotind şi clătinându-se uşor, se îndepărtează în lumina rece a crepusculului. Copiii orbi se plimbă cu trotineta pe aceleaşi cabluri. Câte un copil se dezechilibrează şi cade de la înălţime. Nu păţeşte însă nimic; jos sunt oameni orbi tocmiţi special pentru prinderea copiilor orbi ce se prăbuşesc de pe cabluri. Pictori orbi pictează peisaje după natură oarbă. Tablourile sunt expuse pe străzi. În acest oraş există, desigur, şi un portret al femeii cu trei sâni şi un număr infinit de picioare, un melanj dintre celebra Reparată a lui Emil Brumaru şi femeia-vierme pe care o călăreşte magistrul trecând «pe lângă limanuri, prin intermundii, tărâmuri infirme, fără opriri la cereştile hanuri», înfigându-şi adânc pintenii şi lovind cu cravaşa ochii acelei fiinţe, pentru a ajunge, înaintând de data aceasta pe calea vâscoasă a simţurilor, la cunoaşterea de sine. În acest punct cu desăvârşire orb, universurile lui Emil Brumaru şi Mihai Ursachi se întâlnesc.”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video