Caută 
1 MIN
Un déjà vu cu sens european, s-ar zice, actualizat: acum vreo zece ani, nu mai mult, ar fi părut firesc să rămâi pe drumuri după un pâs în direcţia Rusiei. Ocazie numai bună, totuşi, măcar să ştergem praful de pe un dosar rânced, mustind de toate urdorile patriotarde din ultimii ani.
Se pare că avem şi o formă de cenzură „patriotică”, destul de curioasă şi doar pe jumătate nostimă (pentru că cealaltă se prelungeşte într-o zonă gri, deocamdată virtuală, dar agresându-te destul de eficient de acolo, prin izbitoarea ei asemănare cu persecuţiile de acum două mandate, când şi pronunţia mai brează te putea lesne costa: se înţelege la cine fac aluzie). Povestea e atât de banală, încât pare inventată, ca o ficţiune în marginile verosimilului. Caz, recurent, de adevăr evident, dar tocmai din cauza aceasta suspect: nu tot ce e în mână nu e neapărat şi minciună, există şi excepţii, poate mai numeroase decât postulează zicala. Aşadar, într-o zi, cineva merge la Consulatul României la Chişinău, ca să-şi facă viză. Mii de oameni procedează la fel, nu e o noutate. După cum nimic de scandal (căci s-a rutinat, de-a lungul atâtor ani…) e în faptul că prin preajma reşedinţei te acostează muşterii care îţi propun, de pildă, să cumperi o asigurare medicală, ad-hoc, ca la talcioc. Bun. Croşetăm amănuntele care ţin de acces şi ambianţă (deşi o scenă ca aceea în care funcţionarul consulatului „face mişto de numele oamenilor” e de reţinut, măcar pentru la bonne bouche). Ce urmează? Tot o scenă banală, în sensul că pare trasă la indigo de la un caz la altul; presa ar face bine s-o verifice prin simplă declamare la urechea celor deja trecuţi prin bolgie, ca să se convingă de forţa tipizării, chit că experienţa e strict personală: „Urc scările şi pătrund într-o sală de la etajul doi, o sală metalică, o sală care îmi pare că seamănă cu o încăpere dintr-o puşcărie. Doar două banchete şi alea ocupate. Sala chifteşte de lume. Unii stau pe pervazuri. Dar majoritatea în picioare. Din cele 15 ghişee lucrează doar trei, două pentru cetăţeni şi unul pentru instituţii. De aia, coada trece greu. Înaintea mea mai sunt douăzeci de persoane. Peste o oră îmi vine şi mie rândul. Mă îndrept spre ghişeu, cu paşi mărunţi. Străbat sala urmărit de privirile invidioase ale celor care îşi aşteaptă rândul. Dar şi de ochii de piatră ai frumoasei funcţionare de la ghişeul 5. Cu nişte ochi de piatră, mă priveşte fix în faţă. Îi întind pe rând, unul câte unul, actele. "Da de ce nu mi le daţi toate deodată? Ar trebui să mi le daţi toate deodată! Doar aţi avut timp să vă pregătiţi dosarul!", se răţoieşte ea la mine, nemulţumită, ridicând vocea. E tot mai nemulţumită cu fiecare act pe care i-l trec prin ferestruica întredeschisă ca o pleoapă de peşte. În cele din urmă, începe să mi le examineze. Le examinează cu aceeaşi ochi de piatră. Deodată, îşi ridică frumoşii ei ochi spre mine şi îmi strigă, iritată: "Da unde vi-i rezervarea de bilet? Fără rezervare de bilet, nu vă pot primi dosarul. Următorul! Să vină următorul!", ţipă ea şi îmi întoarce dosarul”.
Nu are rost să insit. Continuarea e pe http://politicom.moldova.org/news/consulatul-romn-din-chiinu-o-poveste-de-groaz-238730-rom.html. Am citit cu atenţie să văd prejudecata, servitutea, parti-pris-ul, pentru că de, după atâta kgb, pcrm, Smirnov etc., normal că avem reflex condiţionat la diversiuni: nimic din toate astea, din fericire, doar o relatare, puţin cam stângace, după gustul meu, dar onestă, ca o depoziţie. Dumitru Crudu (pentru că despre el este vorba) a spus, în stilul lui frust şi cam naiv, ce-a păţit, nimic mai mult (dar nici mai puţin). Intrasem şi eu, mărturisesc, la ideea că opinia e un drept inalienabil, dar practica, na, bate democraţia şi după douj’ de ani de tranziţie: Dudu şi-a aprins paie-n cap. L-a luat peste picior (în tipică manieră maioresciană, ce-i drept) Marius Lazurca, mai întâi (textul, aici: http://timpul.md/articol/marius-lazurca-facit-indignatio-versum-sau-un-raspuns-lui-dumitru-crudu-48075.html), iar „Timpul”, prin intermediul redactorului său şef, Silviu Tănase, l-a anunţat mintenaş că îi desface contractul! Un déjà vu cu sens european, s-ar zice, actualizat: acum vreo zece ani, nu mai mult, ar fi părut firesc să rămâi pe drumuri după un pâs în direcţia Rusiei. Ocazie numai bună, totuşi, măcar să ştergem praful de pe un dosar rânced, mustind de toate urdorile patriotarde din ultimii ani: „nu sunt ostil României, dar nici nu vreau să închid ochii la anumite nedreptăţi. Relaţiile dintre românii din România şi din Republica Moldova mai sunt încă otrăvite şi subminate de foarte multe prejudecăţi. Adevăratul zid de pe Prut sunt prejudecăţile pe care le avem unii faţă de alţii. Unora le convine că acesta există, şi nu e vorba neapărat doar de cei din tabăra românofobă, ci şi de ceilalţi, pentru că pot profita de fel de fel de injecţii financiare. Una dintre prejudecăţi e şi aceea că, în numele unirii cu România, românii din Republica Moldova ar trebui să mai închidă ochii la anumite lucruri (să zicem, cum sunt şi au fost (şi de către cine) cheltuiţi banii Departamentului Români de Pretutindeni în Republica Moldova) şi asta e valabil şi pentru românii din România în raport cu Republica Moldova”.
Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova
