Unificatori şi dezbinatori (I)

Un exemplu concludent este ideea de unire la români. Când s-a născut aceasta, ce urmări a avut şi câtă perseverenţă ori pricepere am dovedit noi în metamorfozarea unităţii de neam în fundament al statului modern. Cu alte cuvinte, a generat ideea de unitate naţională şi statală, un tip de responsabilitate nouă şi modernă, ori ne-am limitat să bifăm o reuşită de moment, lăsând loc perpetuării năravurilor şi obiceiurilor vechi în condiţii noi?

La 1859, o elită creatoare, care nu s-a născut ex nihilo, a reuşit să impună pe lista scurtă a diplomaţiei timpului ideea statului moldo-valah ca soluţie geopolitică inovatoare, pornind de la centralitatea chestiunii Dunării în relaţiile internaţionale şi de la ideea potenţialului creativ al noului stat românesc, statuat ca o soluţie tampon între marile puteri concurente în acest spaţiu. Franţa şi Anglia erau cele mai interesate în reconfigurarea hărţii geopolitice a Europei, după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856). Era clipa astrală pentru elitele româneşti de a lega chestiunea românească de interesele europene. România modernă s-a născut din această conjuncţie dintre noua idee a statului românesc şi interesele marilor puteri la Dunăre de jos. Cine încearcă să supraliciteze doar voinţa/ inteligenţa românească, făcând abstracţie de interesele Europei se pune în slujba unui patriotism optuz şi îngâmfat, eludând astfel adevărul istoriei. Concluzia se detaşează cu certitudine: doar într-un cadru liber, european şi modern s-a putut naşte România la 1859 şi doar în acest cadru a putut şi poate exista ca stat liber. Atunci când libertatea s-a năruit, România s-a prăbuşit la rândul ei în dictatură şi a fost sacrificată pe altarul intereselor puterilor autocrate. A se vedea urmările acţiunilor autocratice ale lui Carol al II-lea, ale mareşalului Antonescu şi regimului comunist.

Prima unire (deloc „mică”, aşa cum este percepută azi, oarecum miticeşte), de la 1859 ar fi rămas o simplă însăilare de moment, dacă nu ar fi fost urmată de reformele realizate în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Însă epopeea reformelor dezvăluia un adevăr crunt: dincolo de crusta subţire a elitelor creatoare, adică vizionare şi patriotice, societatea nu era pregatită pentru reforme, nu a perceput decât poticnit imperativul acestora, nici relaţia organică dintre noul stat şi modernizare, şi cu atât mai puţin subtilitatea relaţiei dintre stat şi ideea modernă de dreptate socială, justiţie şi prosperitate. Noul curs al evenimentelor scotea la iveală superficialiatea, egoismul şi lipsa desăvârşită a culturii civice în rândul elitelor. Când a constatat că totul se putea risipi, Cuza şi cercul restrâns al colaboratorilor fideli au fost nevoiţi să recurgă la mult incriminata lovitură de stat de la 2 mai 1864, ce avea să îi grăbească sfârşitul, tot printr-o lovitură de stat, la 11 februarie 1866, trâmbiţată de către caracuda politică a vremii ca fiind, nici mai mult nici mai puţin, decât o revoluţie.

Potrivnicii lui Cuza şi ai ideii de reformă veneau practic din toate zările. Oamenii bisericii, în majoritatea lor, dar şi cei de la vârf nu au putut înţelege că vremurile s-au schimbat, că averile mănăstirilor închinate erau disproporţionate ori că biserica era posesoare a peste un sfert din pământul arabil al ţării. Spre surprinderea mea, am întâlnit şi azi membri ai clerului care nu pot înţelege politica de reforme a lui Cuza, aşadar nici substanţa istorică a unirii. Dacă la 1859 boierimea a dat mărturie de maturitate şi discernământ, mai apoi ea a avut mari dificultăţi să înţeleagă că reforma agrară nu poate fi amânată decât cu riscul fragilizării statului. În acelaşi timp, liberalii „roşii”, mediocri şi gălăgioşi, visau la baricade şi la reforme rapide, fără discernământ şi fără simţul istoriei. Toţii s-au opus cu înverşunare lui Cuza, iar unii au complotat cu succes împotriva lui. Perceput ca prea conservator de către liberali şi prea reformator de către conservatori şi biserică, Al. I. Cuza nu a avut de ales decât soluţia loviturii de stat. Şi aşa, frumoasa înfrăţire de la 1859 s-a spulberat ca o boare, dezvăluind că ideile nu pot totul, în lipsa responsabilităţii şi a patriotismului. Şi, ca un făcut, azi percepem tot partea frumoasă şi înălţătoare a întâmplărilor de la 1859, de parcă istoria ar fi o capodoperă estetică ori spirituală, tocmai bună spre a fi admirată şi tocmai potrivită ca să ne închinăm.

Au trecut 164 ani de la prima noastră unire, iar noi continuăm să căutăm idoli în faţa cărora să ne închinăm ori demoni asupra cărora să ne revărsăm mânia şi frustrările. Un lucru esenţial continuă însă să ne scape, şi anume că generaţia care a făcut unirea a ars etapele, generând astfel frustrări unora dintre actorii evenimentelor, dar şi aşteptări uriaşe, ce nu au putut fi împlinite nici în durata scurtă, dar nici în cea lungă a istoriei. Unirea s-a făcut atunci când împrejurările au îngăduit-o, dar asta nu înseamnă că eram şi pregătiţi să înţelegem sarcinile noi şi obligaţiile pe care ea le-a adus. Ne-a împiedicat în înţelegerea corectă a fenomenului istoric şi percepţia noastră superficială cu privire la unitatea imperativă a românilor de pretutindeni. Unitatea de neam şi limbă era doar o premisă pe care se putea construi, dacă ai cu cine. Iar a căuta obsesiv eroi unificatori în trecut, eludând semnificaţia reală a faptelor lor, nu te ajută să-ţi limpezeşti înţelegerea, ci te poate adânci în confuzie.

Măreţia istoriei nu rezidă în suprainterpretarea faptelor, ci în curajul de a identifica adevărul. Altfel adevărul ne explodează mereu în faţă, dezvăluind golul lăuntric, ce nu poate fi camuflat nici cu parăzi militare, nici cu discursuri calpe rostite la ocazii de către „patrioţii lucrativi” cu dosare penale şi cu doctorate măsluite.

Mihai Dorin este istoric şi publicist