Va putea supravieţui Capitalismul asaltului valului socialist?

Într-o prelegere ţinută în luna mai 2019, la o conferinţă anuală găzduită începând din 1970 de oraşul elveţian St Gallen, istoricul britanic Niall Ferguson a vorbit despre "Capitalism, Socialism şi Democraţie" plecând de la o carte cu acelaşi nume, scrisă în 1942 de Joseph Schumpeter. O temă care, dacă ne uităm la evoluţiile majore de astăzi din lumea contemporană, în plan politic şi social, se dovedeşte surprinzător de actuală. Este suficient să menţionăm faptul că nu este deloc exclus ca Bernie Sanders, care se autodescrie drept socialist, să devină în noiembrie viitorul preşedinte al Statelor Unite.

Schumpeter, profesor la Harvard între 1932 şi 1950 şi pentru o scurtă perioadă, între 1919 şi 1921, ministru de finanţe al Austriei, considerat unul dintre cei mai influenţi economişti din ultima sută de ani, este cel care a inventat conceptul de "distrugere creativă", devenit între timp celebru, pentru a descrie principala calitate a Capitalismului. Deşi el personal avea convingeri conservatoare, Schumpeter se arăta sceptic în privinţa şanselor de supravieţuire ale Capitalismului. Pentru că, spunea el, este disruptiv, iar această caracteristică incumbă costuri semnificative în plan social şi politic. Surprinzător, el împărtăşea teza lui Marx privitoare la colapsul Capitalismului şi la victoria finală a Socialismului, dar din motive foarte diferite de cele avansate de acesta din urmă. În opinia sa, Capitalismul îşi generează şi îşi cultivă proprii germeni ai distrugerii chiar în interiorul său, excelează în a crea şi a subvenţiona curentele intelectuale care să-l conteste. După cum subliniază şi Niall Ferguson, el avea în vedere, spunînd asta, în principal elitele intelectuale care domină spaţiile academic şi mediatic şi mai nou şi cel de afaceri, oricât de surprinzătoare ar putea să pară la prima vedere ultima afirmaţie.

În plus, mai subliniază Schumpeter, Socialismul prezintă "o atracţie irezistibilă" pentru birocraţi şi pentru politicienii aflaţi în competiţie în societăţile democratice. Pentru primii pentru că le oferă enorme pârghii de influenţă în societate, pe măsură ce rolul statului s-a extins în tot mai multe domenii. Un exemplu tipic sunt structurile europene de la Bruxelles unde zeci de mii de funcţionari trasează, prin directive şi tot felul de alte formule, norme obligatorii de conduită pentru mediul de afaceri şi sutele de milioane de cetăţeni ai UE. Expresia maximalistă a acestui tip de intervenţii o reprezintă marile "proiecte verzi", "New Green Deal-ul" din America, propus de stânga radicală, în frunte cu Bernie Sanders şi Alexandria Ocasio Cortez, sau "Green Deal-ul" promovat de către noua Comisie Europeană, în frunte cu Ursula von der Leyen, ambele complet nerealiste şi destructive în plan economic. În ceea ce-i priveşte pe politicieni, aceştia sunt evident tentaţi să-i atragă de partea lor pe alegători prin propuneri populiste chiar dacă acestea sunt şi ele contraproductive, chiar nocive, pe termen mediu şi lung. Aşa a ajuns, de pildă, Grecia în faliment. Asta vedem şi la noi, în cazul unor iniţiative foarte generoase de mărire a pensiilor şi salariilor bugetarilor, dar nesustenabile în plan economic.

Ideea că Socialismul ar putea triumfa a rămas una populară în toată perioada Războiului Rece. Şi la Harvard şi în alte medii universitare, spune Niall Ferguson, amintindu-l în principal pe un alt foarte cunoscut economist, Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel, un fost student al lui Schumpeter la Harvard. Prezicerea sa, făcută în 1961, că la mijlocul anilor ’80 economia sovietică o va depăşi pe cea a Statelor Unite, infirmată de realitate (la vârful ei aceasta nu a depăşit 40 de procente din cea americană) arată cât de mult se pot înşela în predicţiile lor multe dintre persoanele care se bucură altfel de o enormă autoritate profesională. Între cei care i-au călcat pe urme din acest punct de vedere lui Samuelson s-au aflat mai târziu alte nume celebre, Jeffrey Sacks, Paul Krugman sau Joseph Stiglitz, ultimii doi şi ei laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie, de pildă atunci când se arătau entuziasmaţi de politicile promovate de Hugo Chavez în Venezuela, politici care au dus ţara la ruină. Este adevărat, predicţiile lui Samuelson au toate şansele să se împlinească în cazul Chinei, a cărei economie o va depăşi probabil ca dimensiune pe cea a Statelor Unite spre sfârşitul anilor 2020. Numai că modelul economic practicat la Beijing este foarte diferit de cel adoptat în trecut de către URSS. Este vorba de un Capitalism de stat cu destule practici care amintesc de era perioadei capitaliste sălbatice.

În primele două decenii care au urmat după căderea Comunismului păreau să confirme triumful definitiv al pieţei libere şi al Capitalismului. Iată însă că lucrurile s-au schimbat radical în ultimii ani. Popularitatea curentelor radicale de stânga reprezentate de personaje ca Bernie Sanders, liderul laburist Jeremy Corbyn în Marea Britanie, Jean-Luc Melenchon în Franţa sau a liderul Podemos din Spania, Pablo Iglesias, vicepremier în guvernul Sanchez şi un simpatizant al regimului Maduro din Venezuela, a explodat. Reprezentanţii unor astfel de formaţiuni nu se mai sfiesc să se prezinte drept socialişti sau chiar comunişti, etichete evitate cu grijă în trecut. În timp ce vocile mai moderate vorbesc despre ceea ce numesc un "woke capitalism". Termenul "woke" este preluat de la promotorii progresişti ai unei ideologii care are în centru bătălia pentru "justiţie socială" care, în opinia lor, ar trebui să prevaleze asupra oricăror alte considerente. Definiţia, destul de vagă, dată în Statele Unite conceptului de "woke capitalism", aceea că misiunea corporaţiilor este de a promova "o economie care să-i servească pe toţi americanii" lasă cale liberă derapajelor şi agendei ideologice a diferitelor grupuri radicalizate. Se ajunge astfel la cereri de boicotare a unor produse sau servicii dacă nu convin opiniile politice sau deciziile luate de conducerea acestora. De pildă un protest iniţiat de angajaţii Google a determinat corporaţia să se retragă dintr-o colaborare cu Pentagonul în domeniul Inteligenţei Artificiale. Este inutil de precizat că aşa ceva este de neconceput în China unde marile corporaţii din domeniul tehnologiilor digitale asistă guvernul de la Beijing într-un demers similar. Este un exemplu concludent de orbire ideologică, tot mai larg răspândită, care afectează grav capacitatea democraţiilor occidentale de a rezista în viitor asaltului regimurilor autocratice.

O cercetare sociologică realizată recent la comanda RealClearPolitics releva că mai bine mai bine de o treime dintre americani (dar 64% printre democraţi) privesc defavorabil un brand comercial dacă cineva de la conducerea companiei cu care este asociat şi-a exprimat sprijinul pentru Donald Trump. În timp ce doar 19% dintre americani adoptă aceeaşi atitudine dacă este vorba despre un candidat democrat în alegerile prezidenţiale din acest an. Ultimele cifre ilustrează dominaţia categorică, pe ansamblu, a discursului Stângii şi explică ascensiunea spectaculoasă a unui politician ca Bernie Sanders care vrea să expandeze masiv rolul guvernului în domeniile energiei şi sănătăţii, să introducă controlul chiriilor la nivel naţional, să crească semnificativ taxele şi care descrie America drept o societate "rasistă, de la vârf până la picioare". Printre cauzele majore, menţionate şi într-un editorial recent din Wall Street Journal, sunt discreditarea pieţei libere şi capitalismului pentru că, spun economişti ca Thomas Picketty, generează inegalitate, preocupare care ar trebui să primeze în mod absolut asupra altora, creşterea intoleranţei de sorginte liberal-stîângistă (nu rareori cu accente de violenţă fizică) din campusurile universitare faţă de orice punct vedere care nu se înscrie în linia lor ideologică, ceea ce a făcut ca aproape toate domeniile ştiinţei să fie astăzi impregnate de o viziune tributară politicii identitare, tendinţa de discreditare, mai ales în Europa, a ideii de naţiune. În plus avem ofensiva copleşitoare a ceea ce a devenit în fapt mai degrabă o religie decât o ştiinţă, Cultul Schimbărilor Climatice, care are o profundă tentă anti-capitalistă. Tot acest demers generalizat beneficiind de sprijinul substanţial a celei mai mari părţi din mass media. Sunt destule voci care încearcă să tempereaze astfel de temeri spunând că avem de fapt de a face cu abordări de tip social-democrat. Numai că nu eticheta e problema. Politici de acest gen afectează sever creativitatea şi dinamismul economic. Când ridici dramatic taxele e greu de crezut că nu va scădea semnificativ apetitul pentru risc şi sacrificii, elemente care stau la baza iniţiativelor care au dus la naşterea majorităţii marilor corporaţii americane din prezent. Iar când introduci statul în gestiunea unor întregi sectoare economice rezultatul previzibil este mai multă ineficienţă, mai puţin dinamism şi mai multă corupţie.

Ceea ce acest larg front radical, cantonat ca vârstă mai ales printre cei care nu au nici un fel de imagine legată de perioada Războiului Rece, uită sau ignoră este că nu mai trăieşte într-o lume unipolară în care consecinţele unor astfel de experimente şi derapaje majore în plan economic sau în cel al securităţii naţionale nu ar fi până la urmă catastrofale. Competitori de calibrul Chinei sau Rusiei sunt gata să exploateze în favoarea lor toate aceste evoluţii aşa că e de văzut dacă daunele provocate vor fi, măcar în parte, reversibile.