Viziuni şi sacrificii literare

*

Uneori mă simt ca şi cum aşa avea nasul lui Gogol şi aş purta atârnat de un lănţişor de argint lornionul lui Cehov.

Ce vrei să spui cu asta?!

Nimic.

Te crezi geniu?

Ce treabă are geniul aici? Gândiţi-vă că aş purta pe nas în loc de lornion nasul lui Gogol şi în loc de nas lornionul lui Cehov.

Hai că ai întors-o ca la Ploieşti. De ce nu te mulţumeşti să porţi ceasul de buzunar cu15 rubine dăruit de către membrii Societăţii Junimea, în 1876, lui Eminescu? Sau de ce nu te mulţumeşti să-ţi închipui că porţi pălăria şi bastonul lui Caragiale?

Fiindcă doresc să văd lumea prin intermediul nasului lui Gogol… Aveţi ceva împotrivă?

*

"Daţi-mi o pârghie destul de lungă şi un punct de sprijin şi voi răsturna Pământul", a spus acum două milenii Arhimede. Nimeni nu a găsit de-atunci şi până azi un punct de sprijin ca să răstoarne universul. Iată însă că acum, în zilele noastre, preşedintele american a găsit un punct fix de sprijin în Anglia lui Boris Johnson şi e gata să dea peste cap măcar Europa, dacă nu tot globul pământesc. Oricum, fiţi pregătiţi: urmează un tsunami. Dacă nu unul existenţial atunci măcar unul financiar…

*

Cazul doctorului David Mackereth din Marea Britanie care a fost concediat de la locul său de muncă, stârnind un imens scandal în presă, întrucât nu a vrut să renunţe la opinia sa legată de faptul că sexul unui om este determinat prin naştere şi nu de opţiunea sa intimă, poate fi cercetat în paralel cu o altă întâmplare petrecută tot în Anglia. E vorba de un cuplu care şi-a schimbat orientarea erotică iniţială printr-o dublă operaţie de schimbare a sexului: el a devenit ea, iar ea a devenit el.

Totul a pornit de la faptul că băieţelul familiei britanice în vârstă de un an şi nouă luni se manifesta oarecum ciudat spunându-i mamei sale tată, iar tatălui mamă. Faptul acesta i-a pus pe părinţi pe gânduri. Mai întâi şi întâi cuplul a încercat să-i schimbe "percepţia" copilului. Însă efortul cuplului de a corecta comportamentul bebeluşului nu a dus la nici un rezultat. Copilul lor a continuat să-i spună mamei tată şi tatălui mamă. Şi atunci, după mai multe discuţii petrecute în alcov, atât bărbatul, cât şi femeia, analizându-şi retrospectiv comportamentul, au recunoscut adevărul. El avea atracţii pentru bărbaţi, iar ea era atrasă de femei. Băieţelul lor de un an şi nouă luni le intuise adevărata lor natură. Făcând o introspecţie, părinţii au luat hotărârea să facă o dublă operaţie de schimbare a sexului. Presa britanică a relatat, oarecum succint, că operaţia a fost o reuşită. Şi că acum, cuplul şi-ar fi fi găsit în sfârşit echilibrul şi liniştea de care avea nevoie.

Problema care se pune aici e însă următoarea: dar dacă după efectuarea operaţiei "estetice" băieţelul ar fi continuat să-i spună mamei, devenită acum tată, mamă, iar tatălui, devenit mamă, tată?! În cazul acesta, ce decizie ar fi luat familia britanică? Ar fi apelat din nou la operaţie de schimbare a sexului sau, s-ar fi gândit că poate copilul lor percepe astfel lumea: îi vede pe bărbaţi ca pe nişte femeie, şi pe femei ca pe nişte bărbaţi, şi atunci ar fi încercat să adopte o altă soluţie. Şi anume, ar fi schimbat sexul băieţelului, aşteptând apoi cu sufletul la gură să vadă rezultatele.

Sau ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi spus mamei scaun, iar tatălui masă?

*

Dintr-o scrisoare deschisă adresată "lumii literare" (ghilimelele nu-mi aparţin), am aflat cu uimire că poetul Marius Ianuş a ars una din cărţile mele de versuri. Autorul scrisorii deschise nu precizează despre ce carte e vorba. Tind să cred că ar fi vorba de o antologie. Marius Ianuş nu dezvăluie nici motivul acestui gest. El precizează doar că "am pus pe foc o carte a lui Nichita Danilov, care e un autor cu o oarecare aplecare creştină şi cu o încurcătură spirituală cu greutate morală". Greutatea morală nu l-a împiedicat, totuşi, pe Marius Ianuş să-mi arunce poeziile în focul aprins probabil undeva în preajma mănăstirii, în care îşi desăvârşeşte intiţierea.

Poate că gestul său trebuie privit ca unul purificator. Citez încă o dată "eu am pus pe foc o carte a lui Nichita Danilov, care e un autor cu oarecare aplecare creştină şi cu o încărcătură spirituală cu greutate morală, vă daţi seama ce cred despre scrierile majorităţii scriitorilor de azi…"

Marius Ianuş nu s-a catadicsit să dea foc la cărţile scriitorilor optzecişti, fiindcă aceştia nu merită atâta atenţie din partea sa. Probabil că meditând în chilia lui străjuită de icoane şi de sfeşnice, fratele Ianuş a avut o revelaţie. M-a văzut arzând în focurile iadului, şi a vrut să mă salveze. De aceea a dat foc poeziilor mele, ce se abat de la dogmele creştine. E posibil ca iniţial, mânat de un avânt purificator, poetul s-ar fi gândit să-mi scrie un mesaj, în care să-mi ceară să-mi arunc poeziile în flăcări. Dar apoi s-a răzgândit, din pricina milei creştineşti legate de persoana mea. Arzându-mi versurile m-a mântuit, luând o parte din păcate asupra sa. Mesajul lui trebuie privit şi în această cheie.

Scrisoarea deschisă a lui Marius Ianuş e un răspuns la sugestia unui cunoscut "scriitor optzecist" care îl îndemnă pe Marius Ianuş, retras de câţiva ani buni la o mănăstire, să revină pe scena literară, căci acolo, în călugărie "talentul tău se ofileşte".

Dar iată ce-i mai scrie optzecistul: "N-ai nici o treabă cu credinţa, pentru că nu eşti nici umil, nici n-ai compasiune, nici empatie, ci (eşti, n.n.) infinit de orgolios şi centrat pe propria persoană. Ciudat, credinţa nu schimbă oamenii, ci doar modifică dorinţa lor intimă de a fi celebri. Cu cele mai bune gânduri, X.Y."

Răspunsul lui Marius Ianuş nu se lasă aşteptat prea mult. Din chilia sa, Marius interpretează epistola în felul său: "Îi înţeleg pe sărmanii «oameni». Arta lor e pe cale să moară, acest lucru a devenit limpede pentru toţi, şi au nevoie de un Ianuş ca să o învie". În răspunsul său, Marius Ianuş mai precizează că: "literatura poate să moară liniştită, din partea mea, a supravieţuitorului lui Marius Ianuş. Altul e scopul meu în această viaţă, nu să fac literatură sau să menţin în viaţă literatura română. (Pe a doua am încercat să o fac cândva, dar nu am prea fost lăsat.)"

Şi poetul adaugă: "Şi acum sunt printre oameni, dar acum sunt printre cei care vor vedea Împărăţia Cerurilor, iar nu printre cei care vor vedea iadul. Discuţia asta despre lipsa de talent a celor care se întorc la Dumnezeu e atât de veche – Gogol, Bob Dylan etc. – încât a devenit plictisitoare. Răspunsul e simplu: pur şi simplu voi, cei necredincioşi, nu înţelegeţi subiectul. Noi vorbim despre lucruri reale, dar pe care voi nu le-aţi văzut/ trăit, pentru că nu Îl căutaţi cu tot sufletul pe Dumnezeu. Aşadar, subiectul artei creştine e pentru noi ceva extrem de concret, iar pentru voi ceva fantasmagoric. Şi chiar dacă ar fi să ai dreptate, ceea ce nu e cazul, prefer, din toată inima, să fiu cel mai netalentat din Rai decât să fiu cel mai talentat din Iad".

Apoi referindu-se la Sufletele moarte ale lui Gogol, Marius Ianuş spune: "De ce a abandonat Gogol Suflete moarte? De prost? Pentru necredincioşi era cel mai bun roman comic al literaturii ruse, dar pentru el, din punct de vedere duhovnicesc, era o imensă capcană". Şi după această aserţiune, poetul adaugă: "Diavolul foloseşte o mulţime de înşelăciuni ca sa ne târască în iad – pofta trupească, iubirea de avere, mândria, neascultarea, dar şi… aşa-zisa artă despărţită de Dumnezeu, care nu face decât să contribuie la lucrarea necuratului."

"În afara Lui Dumnezeu nu există Adevăr, în consecinţă arta fără Dumnezeu este o minciună", conchide el.

În acest context trebuie probabil înţeles şi gestul lui Marius Ianuş legat de cartea mea de versuri. Arderea nu a fost făcută din ură sau invidie. Nu, dimpotrivă. Ianus a fost cuprins de cele mai frumoase sentimente creştineşti. El a ştiut că în ciuda îndoielilor mele şi a crezului meu existenţial, niciodată nu aş fi avut curajul să-mi dau foc cărţilor, cum a făcut-o Gogol. Şi atunci, făcând probabil semnul crucii pe deasupra a aruncat cartea pe foc… Nu înainte însă de a-mi fi trimis Opera sa poetică revăzută şi adăugită. Şi curăţată de păcatele tinereţilor. Probabil ca s-o am drept călăuză.

I-am trimis şi eu una din cărţi, pe adresa indicată pe plic, dar după două luni de pelerinaj pe la diferite oficii poştale, cartea trimisă către Ianuş a revenit în cutia mea poştală, cu precizarea din partea Poştei române, citez cu aproximaţie: destinatarul nu-şi recunoaşte identitatea.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist