Vreţi parlamentabili UE?

Şi, mai cu seamă: oare ce anume se va fi schimbat, atât de spectaculos, faţă de anterioarele alegeri pentru PE, încât să impulsioneze energii şi campanii, poate deja în derulare neoficială, dacă nu, deja iminente (ce-a mai rămas, în fond, până la bătălia electorală din mai?), pe măsura unei atare aglomeraţii de candidaturi? Între care, cât se poate de previzibil la noi, şi destule, din păcate prea multe, care să-şi merite mai curând, cu prisosinţă, ghilimelele ironice. Totuşi, chiar şi aşa stând lucrurile, întrebarea merită să fie pusă, indiferent cum ar suna răspunsul ei. Pentru că reprezentarea României în PE nu e deloc o temă minoră şi, spre deosebire de ce gândesc unii dintre noi, s-a văzut prea bine şi până acum cât de mult contează cine şi cum acţionează şi vorbeşte acolo, la Bruxelles şi Strasbourg, în numele ţării, până la urmă al tuturor românilor, nu numai al acelora prin votul cărora ei şi ele îşi vor exercita mandatele de europarlamentari. Cât de important este cu ce imagine şi cu ce rezultate se bat ei acolo pentru ţara din care vin. Avem tot dreptul să le cerem să nu uite că ne reprezintă în PE, motiv pentru care nu trebuie să le fie indiferente problemele, interesele şi nevoile celor de acasă, să nu treacă înaintea acestora, niciodată, cine ştie ce vanităţi şi calcule personale, nici măcar ale partidului sau „familiei“ de partide din care fac parte în conclavul acela internaţional.

Ca de fapt realităţile măcar să se apropie de un asmenea nivel (de dorit) de reprezentare naţională în PE, e necesară – ca prioritate absolută – conştientizarea, înainte de toate, de către noi, alegătorii, a ceea ce e de făcut astfel încât alegerile în discuţie aici cu adevărat să selecteze, graţie informării publicului şi criteriilor de eligibilitate şi vot, cele mai credibile, substanţiale şi meritorii candidaturi. O cernere de care multe vor depinde. Deja îngrijorătoare este chiar această proliferare de partide şi partiduţe, de obicei o simplă manevră de pulverizare a votului, în favoarea – ca rezultat final – a intereselor unor partide sau alianţe propulsate pe această cale spre o şi mai bună reprezentare în forul pentru care s-a candidat. O viclenie familiară şi dragă staff-urilor electorale, cu gândul de a lua, pe cât mai mult posibil, caimacul urnelor. Aşa va fi şi acum? Cine sunt fondatorii şi liderii noilor formaţiuni, cam ce semnalmente politice le sunt deja cunoscute? Ce performanţe anterioare, profesionale, nu doar în politichie, îi susţin şi îi recomandă? De cât credit moral (şi dependent de el, cel politic) sunt ei demni, cu argumente verificabile obiectiv, nu pe baza girului dat pe vreo „frăţie“ de cruce, camaraderie şi amintiri dulci legate de origine (de pildă, Videle), pe barba sau mustaţa lui Dragnea şi ale altora, fie şi bărbieriţi sau spâni? Valoarea individuală, realmente dovedită pragmatic şi operaţional, nu pilăraie românească, oricât ar fi ea, eventual, dosită sub fraze sforăitoare şi goale de sens. Ideologii, doctrine, programe politice de partid şi retorica ataşată lor? Sunt mult mai înşelătoare şi alunecoase, drept care şi folosite ca atare, adică mai curând ca o logoreică perdea de fum menită doar să „turmenteze“ electoratul şi să ascundăăcosmetizeze găunoşenia de fapt a „catindatului“-cimotie, acolit, protejat al cine ştie cărui X-boss sau secreatara, amanta, logodnica… lui Y sau Z.

Partide „de familie“, cine ştie de care fostă eminenţă cenuşie, în vremuri ceauşiste, fondate? Tot felul de înţelegeri şi calcule subterane, gata să aducă profituri din „cozonacul“ european, încă mai generos şi mai bun de înhăţat hălci zdravene din el? Am avut deja destul timp să ne săturăm de europarlamentari de râsul lumii şi n-am vrea să ne trezim cu noi Becali, Ebe, Severini, Grapine, Dăncile… Le-ar conveni multora, învăţaţi cum sunt pe tiparele de trambuline politichianiste de Dâmboviţa, partide „cumetriste“, să nici nu se ridice vreo exigenţă de ordinul culturii, al inteligenţei (IQ), limbi străine, simpla vocabulă onestitate i-ar face să frisoneze ca diavolul timorat de tămâie, că doar aşa i-au deprins tătucii lor de la partid, genialoidic ghidaţi de unicul lor „criteriu“, cel al selecţiei, voba vine, în funcţie de necondiţionata slugărnicie, mereu bine răsplătită cu funcţii (când „performanţa“ de după aceea nu arată decât semne şi simptome de… disfuncţii), cu bani, cu privilegii (vezi, la eşalon naţional, Ciorbea, Dorneanu, Pop). Cutărescu ne spune, dar apăsat, că Severin are locul lui în istorie?! Ei bine, e adevărat că are locul lui, mult mai curând în puşcărie, dar numai cu condiţia ca PSD şi Dragnea să nu „revoluţioneze“ cumva şi justiţia europeană, acum, cât timp guvernul Dăncilă face şi drege, după strălucitele lor capete, ce le revine prin rotativa preşedinţiei la Consiliul Europei! Şi, din păcate, fiţi siguri că tocmai pentru astfel de „merite“ se vor afla în capul listelor PSD şi ALDE, băieţi şi fete de încredere în ochii tandemului de lideri şi ai camarilelor lor. Va fi zgomot, vor fi „mobilizări“, probabil şi postume (măcar în Teleorman), dar noi, cei care înţelegem că trebuie să se meargă la urne şi să nu se voteze cu ochii minţii închişi, să sperăm că vom reuşi să trimitem acolo oameni adevăraţi (nu megafoane ale propagandei de partid, nici agende încărcate doar de grija propriei procopsiri). Şi să cerem informaţii mai analitice, uşor controlabile, despre numele căţărate pe liste, precauţii fără de care ne paşte, poate chiar mai rău şi decât până acum, de a ne vedea reprezentaţi în PE de încă şi mai caricaturali europarlamentabili, în loc de parlamentarii europeni inteligenţi, patrioţi şi cinstiţi de care avem nevoie.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, critic şi istoric literar