Ziua în care Iliescu a învins România

Pe de o parte, poporul îşi dorea libertate, dar aceasta era la concurenţă cu anarhia. Pe de altă parte, Iliescu ştia din clasicii marxist-leninismului că poporul neîmblânzit e un pericol pentru nomenclatura de partid. Care partid? Evident, unul singur. Nu poate exista decât un partid, unul mare, dirijat de o elită prosovietică şi capabilă să îndiguiască elanurile nerealiste ale poporului. Iliescu nu opera decât cu concepte mari şi cuprinzătoare, de genul: poporul fără conducători luminaţi e propriul lui duşman; sau – nu există decât o realitate esenţială în Est, şi aceasta este Uniunea Sovietică; restul actorilor sunt fie prea departe, fie nepricepuţi în afacerile din zonă. Iar Iliescu nu cunoştea decât un stăpân istoric aici, în numele căruia a luptat o viaţă, pe care îl slujea cu fidelitate şi care îi dictase misiunea împotriva lui Ceauşescu.

Vrea poporul spre Vest? E îmbătat de iluzii sau necopt, săracul. Ce să facă el în Vest? Să fie în slujba imperialiştilor? Mai sigur sub cizma rusească, însoţit de fricile lui istorice – singurele care-l pot cuminţi şi alinia. Are poporul idealuri necontrolabile? Nu-i nimic, îl aducem noi, liderii luminaţi de învăţătură bolşevică, la matcă. Doar „Ceauşescu întinase nobilele idealuri ale comunismului”. Ion Iliescu dixit.

Iar acum, să trecem de la teoria istoriei la istoria în date şi fapte. Iliescu era jupânul, deci singurul îndreptăţit să hotărască pentru România. La 20 mai 1990, de Duminica Orbului, fusese plebiscitat cu 80% din voturi. Când ai o asemenea putere faci ce vrei. Aşa gândeşte un bolşevic ortodox. Mai existau doar două piedici în marşul lui hotărât, înapoi, sub stăpânirea sovietică: o adunătură de „golani” care ocupau Piaţa Universităţii din Bucureşti, rupţi de poporul care tocmai decisese cu cine vrea, şi partidele istorice. Învăţătura marxist-leninistă şi practica istorică bolşevică spune că partidele – altele decât cel mare (bolşevic) – sunt nişte mofturi utile în perioada de tranziţie, pentru a crea iluzia democraţiei. Poporul tocmai întorsese spatele acestor partide. Le pui etichete de legionare, burgheze, moşiereşti şi le anihilezi. Tinerii din Piaţa Universităţii, cândva de ordinul zecilor de mii, acum, după alegeri, o biată ceată răzleţită care se lamentează, trebuie înlăturaţi rapid, întrucât poluează aerul şi nu permit cultivarea panseluţelor. Doar „Moscova nu crede în lacrimile” celor învinşi.

Într-o noapte, bătrânul bolşevic Iliescu are un vis urât: se făcea că „golanii” iau cu asalt Capitala, ocupă centrele de putere cu sprijinul agenţilor imperialişti, îl capturează, apoi îl judecă sumar şi îl execută. Se trezeşte într-un lac de transpiraţie, se pipăie febril, căutând urmele gloanţelor, se priveşte în oglindă, după care cade într-un somn agitat. Dimineaţa îl cheamă pe Voican Voiculescu la o întrunire de taină. Amândoi ştiu „că la revoluţie se mai şi moare”. Iar acesta este un adevăr universal valabil, pe care trebuie să-l aplici creator la condiţiile locale. Ei decid că marele FSN are un aliat vrednic – minerii, adică cei mai conştiincioşi şi mai revoluţionari dintre proletari, căliţi atât în lupta împotriva burgheziei, cât şi a lui Ceauşescu. Sunt „tovarăşi de drum”, „oameni de nădejde la bine şi la rău” (Ion Iliescu, în original). Scenariul e bine ticluit: în 13 iunie 1990, în Piaţa Universităţii, înţesată de agenţi de securitate, se produce o busculadă. Provocatorii dau foc unui autobuz al forţelor de ordine. E începutul sfârşitului. Iliescu apare la TVR şi acuză o „rebeliune legionară”. În acest timp minerii se echipau pentru o nouă călătorie iniţiatică. În dimineaţa zilei de 14 iunie sosesc la Bucureşti, cu gând să elibereze oraşul de golani/legionari. Au liber să facă ce vor, sub îndrumarea agenţilor camuflaţi în straie minereşti. Două zile, Capitala le aparţine: vânează inamici, jefuiesc, ucid. Televiziunile din toată lumea transmit imagini terifiante dintr-o ţară primitivă. În după-amiaza zilei de 15 iunie, de ziua morţii lui Eminescu, la încheierea misiunii, Iliescu mulţumeşte minerilor pentru ajutorul frăţesc. Aceştia promit vigilenţă şi sprijin, „ori de câte ori va fi nevoie”. Au murit oameni? Nu-i nimic. Doar aşa e la revoluţie. „Teoreticianul” şi practicianul Voican Voiculescu ştie cel mai bine.

Aşa a fost îmblânzită România cu 30 de ani în urmă. Iliescu a readus în ţară liniştea, exact în forma pe care poporul-turmă o ştia: liniştea de ţarc. De atunci, Iliescu şi comilitonii stăpânesc România, cu mici sincope, din cauza opoziţiei şi a unor tineri anarhici. Ei întrerup din când în când, continuitatea puterii fesenisto-pesedistă.

Sigur, azi suntem într-un alt punct al istoriei decât şi-a dorit Iliescu. Şi asta prin voinţa poporului, care între timp s-a trezit şi s-a maturizat. Dar dacă uităm ce am trăit, nu merităm o soartă mai bună.

Anii au trecut de atunci şi ani vor trece. Românii au învins în câteva rânduri duhul bolşevismului, dar niciodată definitiv. Însă primul pas al speranţei este aducerea aminte. Sfârşitul vine atunci când memoria e controlată şi dirijată în răspăr cu adevărul.

Mihai Dorin este istoric şi publicist