„Mezzogiorno” este gruparea de opt regiuni din sudul Italiei (Abruzzo, Basilicata, Calabria, Campania, Molise, Puglia, Sicilia, Sardegna) faţă de care Italia a activat, odată cu anii 1950, varii programe naţionale de dezvoltare şi modernizare, menite să reducă disparităţile faţă de celelalte macroregiuni din Peninsulă. În Italia, spre deosebire de ce se întâmplă în România cu Moldova, „il problema del Mezzogiorno” sau „l’urgenza Mezzogiorno” ocupă prim planul agendei publice, iar politica naţională şi-a asumat în ultimele opt decenii dezvoltarea sudului ca prioritate absolută, chestiunea sudului devenind piatră de încercare în viaţa oricărui nou guvern. Aceste programe au vizat modernizarea economiei, consolidarea instituţiilor, multiplicarea infrastructurii stradale şi feroviare, stimularea remigraţiei, dezvoltarea cercetării şi a sistemului de educaţie, sanitar etc. 

 

Toate aceste au însemnat injecţii substanţiale de bani şi expertiză în proiecte regionale pe termen lung în cele opt regiuni din Mezzogiorno, sudul Italiei însemnând 40 la sută din teritoriul naţional şi 35 la sută din populaţia Republicii. 

 

 

„Cassa per il Mezzogiorno”, spre exemplu, a fost un plan pentru stimularea creşterii economice a sudului, care a fost aplicat în anii 1950-1980 cu oarecare succes, dar care nu a putut micşora marea distanţă dintre regiuni (Martinelli 2009) . O nouă fază a politicilor de dezvoltare regională s-a concretizat la finele anilor 1990, sub numele „Nuova Programmazione”. Accentul trecea astfel de la ajutorarea sudului prin stimulente destinate gospodăriilor şi întreprinderilor mici şi mijlocii la dezvoltarea sudului prin asigurarea „condiţiilor de securitate, legalitate, justiţie; privind cercetarea şi inovarea; privind serviciile publice, începând cu transportul şi comunicaţiile” (Viesti 2009) . Se preconiza ca prin aceste măsuri abundenţa economică să producă dezvoltare socială, culturală. Aceste planuri au redus din diferenţele regionale, fără a schimba însă dramatic trendul nordului economic avansat şi al sudului înapoiat, nici stereotipele despre aşa-zisa hărnicie a nordicilor în contrast cu prezumata inerţie a sudicilor. Cu timpul s-a trecut de la opoziţia nordul bogat – sudul sărac la trei grupări de regiuni: nordul, sudul şi centrul Italiei („la Terza Italia”). 

 

Nu e locul aici pentru a arăta motivele parţialei ineficienţe a programelor de dezvoltare pentru sud din aceste decenii, ele sunt multe şi au de-a face cu istoria locurilor, cu erori ale politicilor regionale de care nu numai statul ci şi regiunile însele (cele din sud) se fac vinovate, cu dinamici geopolitice mediteraneene şi de câtva timp cu globalizarea etc. (Coppola 1997, Viesti 2009) . Ceea ce este relevant în această discuţie e importanţa pe care Italia a dat-o şi continuă să o ofere reducerii discrepanţelor regionale, în principal prin investiţii publice destinate teritoriului dezavantajat din sud şi nu regiunilor deja dezvoltate din centru şi mai ales din nord. Începând cu anii 1970, guverne de centru-stânga şi de centru-dreapta şi-au luat angajamentul de a aloca sudului 45 la sută din investiţia publică şi – deşi acest lucru nu s-a întâmplat imediat – lucrurile au evoluat înspre acest obiectiv. În 2001 cele opt regiuni din sud primeau 40,4 la sută din totalul investiţiilor publice italiene (Viesti 2009) , deşi aceşti bani nu acopereau discrepanţele regionale preexistente. 

„În 2006, cheltuielile publice curente pe cap de locuitor în Italia s-au ridicat la 14.141 de euro. Valoarea urcă la 15.719 euro în Centru-Nord şi scade la 11.253 euro în cele opt regiuni din Sud. Prin urmare, un cetăţean din sud, în medie, beneficiază de o cheltuială publică curentă cu 28 la sută mai mică decât un cetăţean din centru-nord.” (Viesti 2009)  

 

După 2001 şi până în anii din urmă, investiţiile publice pentru dezvoltarea sudului Italiei încep, progresiv, să se diminueze, şi chiar şi în centru şi în nord cheltuielile pentru investiţii în lucrări publice se opresc în 2008-2009 (Bianchi, Fraschilla 2020) , pe fondul crizelor economico-financiare, care găsesc Italia printre ţările europene cele mai nepregătite (v. Figura 1. Ponderea cheltuielilor în vederea dezvoltării Mezzogiorno (anii 1951-2015; procent din PIB-ul Italiei)). 

 

 

Sursa: „Relazione annuale Conti Pubblici Territoriali: Politiche nazionali e politiche di sviluppo a livello territoriale, 2017”, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Italia. 

 

Iată că PNRR (2021-2026) a devenit o altă ocazie pentru guvernul de la Roma de a arăta că există voinţă pentru dezvoltarea sudului, respectiv pentru a aloca mai mulţi bani în reconstruirea regiunilor sărăcite, de astă dată prin dirijarea fondurilor europene către partea teritoriului său cel mai puţin dezvoltat. Italia a decis să destineze acestei părţi a teritoriului, Mezzogiorno, 40 la sută din cele 82 de miliarde euro din resursele PNRR şi ale Fondului complementar. „Regula investiţiilor cu o destinaţie teritorială specifică nu a întâmpinat ostilitatea Bruxelles-ului şi ea prevede că, în implementarea şi punerea în aplicare a activităţilor, infrastructurilor, acţiunilor, chiar şi în partea referitoare la intervenţiile oferite, 40 la sută din bani sunt direcţionaţi către sud.” (D’Arrigo, David 2022) . În condiţiile în care Italia este ţara din Europa care stagnează din 2001, este cu atât mai mult de salutat gestul de a avantaja teritorial sudul prin noul PNRR, am putea zice în detrimentul nordului şi al centrului, care sunt evident mai avansate decât Mezzogiorno. 

 

Despre ce anume prevede PNRR din Italia şi cum anume dezvoltă Italia sudul, într-un material viitor.

 

Valorile reduse ale acestui coeficient caracterizează statele cu o coeziune teritorială mare, între ale căror regiuni există disparităţi reduse de dezvoltare, iar valorile mari sunt specifice statelor cu o coeziune teritorială modestă, între ale căror regiuni există diferenţe mari de dezvoltare.

 

Deloc surprinzător e faptul că valorile cele mai ridicate ale disparităţilor dintre regiuni se localizează în special în statele estice (Slovacia, România, Ungaria, Bulgaria, Republica Cehă şi Polonia). Dintre acestea, România se situează pe a doua poziţie în acest non-top european, după Slovacia. Dar din perspectivă scalară, acest stat mic stat are o dimensiune similară regiunilor de dezvoltare ale ţării noastre.

 

Cele trei momente alese pentru prezentarea dimensiunii coeficientului aduc informaţii suplimentare. În intervalul 2000-2009 avem de-a face cu o deteriorare a coeziunii teritoriale (vizibilă prin creşterea disparităţilor regionale) pentru nu mai puţin de 12 dintre cele 20 de state reprezentate. Explicaţia rezidă în criza economică profundă în care s-au adâncit economiile statelor europene la finalul primului deceniu al mileniului. Regiunile marilor metropole s-au dovedit mai reziliente din perspectivă economică, impunând creşterea disparităţilor teritoriale interne. În intervalul 2009-2018, majoritatea statelor europene au reuşit să mai reducă din decalajele interregionale. 

 

Grav e faptul că România se dovedeşte unul dintre cele mai puţin performante state. Fondurile necesare reducerii decalajelor interregionale au fost cheltuite ineficient.

 

George Ţurcănaşu, geograf, lector doctor la Departamentul de Geografie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Domeniile de interes: geografia teritoriilor, cartografie şi modele cantitative utilizate în geografie. 

Alexandru L. Cohal, lingvist, cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi. Domeniile de interes: socioantropologia migraţiei şi sociolingvistica migraţiei.