Anchete făcute cu picioarele la CFR. De ce sunt naşii imbatabili

Pentru a controla fenomenul „naşilor”, CFR Călători a încercat mai multe metode: controlarea sumei de bani deţinute de controlori la urcarea şi coborârea din tren, supracontroalele sau stimularea financiară. Niciuna nu a funcţionat. Supracontroalele sunt prea rare pentru a fi eficiente şi se pot solda cel mult cu sancţiuni administrative. Banii încasaţi informal de controlori nu trebuie neapărat ţinuţi în portofel. Pot fi ascunşi uşor şi recuperaţi ulterior. Stimularea financiară nu a funcţionat nici atât.

Teoretic, controlorilor le revin 10% din încasările rezultate din vânzarea biletelor în tren. Cum acestea sunt cu 50% mai scumpe decât cele vândute în gară, controlorii ar primi astfel 15% din preţul la casă al biletului. Preţul curent plătit pentru o călătorie „cu naşul” este însă de 30-50% din preţul la casă. Toată lumea cîştigă. În loc de 10 lei la casă sau 15 lei în tren, pentru un bilet oficial, călătorul plăteşte doar 5 lei. Naşul câştigă 5 lei în loc de 1,5 lei, neavând astfel niciun interes să vândă bilete. Iar cum călătorii „cu naşul” merg în general pe distanţe scurte, probabilitatea ca ei să fie depistaţi la un supracontrol este minimă. Ultima soluţie aplicată pentru combaterea fenomenului a fost cea a investigatorilor sub acoperire. Rezultatul a fost o serie de procese pentru luare de mită şi abuz în serviciu, cum a fost şi cel în care acuzat a fost S.C., conductor de tren I. Acesta a fost trimis în judecată pentru trei fapte de luare de mită şi trei de abuz în serviciu, înregistrate de trei investigatori sub acoperire şi turnate după acelaşi calapod.

Trei cazuri

În primul caz, investigatorul sub acoperire F.R. s-a urcat în trenul Iaşi – Cluj-Napoca. L-a întrebat pe S.C. dacă poate merge până la Suceava şi în ce vagon să urce. S.C. s-a asigurat că F.R. are bani asupra lui şi l-a lăsat să urce. La 10 minute de la plecarea trenului, conductorul a început să verifice biletele. F.R. i-a întins 12 lei, dar conductorul i-a spus că „tariful” este de 15 lei, aproximativ jumătate din preţul oficial, aşa că suma a fost completată. Nu a fost eliberat niciun bilet. Cu investigatorul A.R., lucrurile au decurs la fel. Altă zi, acelaşi tren, aceeaşi destinaţie. La minutul 1.36 din înregistrarea prezentată ulterior în instanţă, se vede cum conductorul se opreşte în faţa lui A.R., fără a-i spune nimic. Investigatorul îi înmânează 13 lei, conductorul numără banii, îi împătureşte şi pleacă. Investigatorul V.P. a circulat pe relaţia Ploieşti Sud – Bucureşti Nord. La 20 de minute de la plecarea trenului, conductorul se opreşte în faţa investigatorului, primeşte două bancnote a 5 lei şi pleacă.

Aparent, faptele erau clare, iar condamnarea, certă. În final însă, magistraţii au ajuns la concluzia că prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată de probele prezentate în instanţă. Probele propriu-zise au constat din procesele-verbale ale acţiunilor celor trei investigatori, imaginile video aferente, fişa postului lui S.C., contractul de muncă în care se menţiona şi obligaţia de a nu lua mită, acte adiţionale la contract, o decizie de sancţionare disciplinară, evidenţele activităţii inculpatului şi tabelul cu preţurile oficiale ale biletelor.

Magistraţii au subliniat că procesele-verbale în sine nu reprezintă o probă în sine, ci doar o prezentare a modului de acţiune a investigatorului, similară cu o mărturie în instanţă. Apoi, judecătorii au constatat că înregistrările audio efectuate sunt parţial neinteligibile şi nu fac dovada că S.C. ar fi pretins şpaga sau că nu ar fi eliberat bilete ulterior. Nu se putea demonstra clar nici măcar că mâna care îi întindea bancnotele era cea a investigatorului, iar din discuţii nu rezulta că banii ar fi fost daţi pentru o călătorie fără bilet. Puteau fi daţi pentru orice altceva. Iar simpla declaraţie a investigatorilor că nu ar fi primit bilete nu era suficientă. Nu a fost făcută nicio verificare la coborârea din tren, pentru a se găsi asupra conductorului sume de bani nejustificate. Investigatorii îşi notaseră conştiincios seriile bancnotelor date lui S.C., dar degeaba, pentru că nimeni nu găsise ulterior banii la acesta.

Motivul achitării

„Regula «in dubio pro reo» (îndoiala slueşte acuzatului, n.r.) constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia inculpatului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului”, au reţinut judecătorii. Concluzia acestora a fost simplă: „Îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie şi deci inculpatul trebuie achitat”. S.C. a fost achitat pentru că nu au fost îndeplinite condiţiile legale ale răspunderii civile delictuale.