Gulerele albe cu epoleţi (III)

Răstignit între „Petrov”-ul de tinereţe şi „Traian”-ul de maturitate, fostul preşedinte Băsescu a fost transformat într-un caz exemplar care ar trebui să acopere, cel puţin ca propagandă şi ca praf în ochii publicului, eşecul scandalos al deconspirării Securităţii comuniste ca poliţie politică. Devoalat la peste trei decenii de la asasinarea dictatorului, dosarul de colaborator nu face dreptate nici spaţiului public românesc (cu nimic mai curat azi decât ieri!), nici victimelor (care ar putea, eventual, să se adreseze justiţiei pentru compensaţii civile!) şi, din nefericire, nici speranţei idealiste de peste trei decenii că ar putea fi operabilă în România o lege a lustraţiei propusă în van de punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara¹, pe 12 martie 1990, şi semnată rapid de peste patru milioane de români. Totuşi, chiar dacă nu are cine ştie ce efecte pozitive pentru însănătoşirea mediului nostru politic, umilirea şi mozolirea publică a lui Traian Băsescu (probabil preludiu la condamnarea cu executare² a fiicei lui!) scoate în evidenţă nişte aspecte care merită a fi discutate.

În încercarea de a mai atenua scandalul, cei care l-au cunoscut îndeaproape sau au lucrat cu el au încercat, timid, să reamintească şi calităţile fostului preşedinte, precum şi lucrurile bune pe care istoria le va aşeza în dreptul numelui său. Inutil, însă. Nu încape nicio îndoială că Traian Băsescu a fost printre cei mai abili şi curajoşi politicieni pe care i-a avut România postcomunistă, iar carisma şi competenţele lui de om de stat sunt, deocamdată, inegalabile în contemporaneitate. De asemenea, ca preşedinte de partid şi apoi de ţară a arătat, pe lângă un leadership puternic şi eficient (deh, experienţa lui reală de comandant al celei mai mari nave româneşti!), capacitatea de a selecta şi promova intelectuali de primă mână, spre deosebire de toţi ceilalţi politicieni influenţi care au preferat, de regulă, să „ridice în grad” doar slugi de partid şi impostori şpăgari sau plagiatori. Graţie regretatului om şi politician ieşean Dan Constantin Vasiliu l-am cunoscut în câteva ocazii direct pe Ministrul Transporturilor devenit apoi Preşedinte al Partidului Democrat, ba chiar, la invitaţia lui Alexandru Lăzescu, am participat la o cină cu întrebări (ale mele nu prea i-au plăcut, dar s-a stăpânit!) în Salonul Alb, la „Traian”, cu principalul candidat la prezidenţialele din 2009, şi el tot Traian şi tot victorios apoi, în acel an. Cum nu-i datorez personal absolut nimic şi cum, înainte de 1989, n-am avut niciodată de-a face cu Securitatea, îmi place să cred că pot emite o opinie în acest caz fără a fi părtinitor. În ciuda unor decizii bune, nu mi-a plăcut niciodată stilul lui cazon de a da ordine. Dincolo de masca zâmbăreaţă, era tăios şi neîndurător, iar dacă i se punea pata pe cineva putea, ca un bun Scorpion ce este, să-l termine cu veninul (exemplul ameninţării golăneşti asupra lui Andrei Pleşu când acesta a început elegant, dar ferm, să-l critice în al doilea mandat, e cât se poate de concludent). Extrem de precaut şi viclean, avea o mare anduranţă la muncă şi la atacuri, o perfectă stăpânire a legilor şi o formidabilă abilitate de comunicare (nemaiatinsă de nimeni în politică românească) care i-a permis să poată explica, clar şi pe înţelesul omului simplu, ce vrea să facă. În plus, mai avea ceva singular, de la care pare să i se fi tras toată răzbunarea de azi: venind din Sistem, a fost singurul care a ştiut cum să-l călărească şi să-l strunească, cam vreo opt ani din zece (până la succesul psihologic al celei de-a doua lovituri de stat parlamentare, din 2012, când 87% dintre cei 49% care s-au prezentat la referendum au votat suspendarea preşedintelui). De aceea, în opinia mea, e mult prea simplist să spui că el e azi victima duşmanilor lui. Mă tem că e o urzeală mult mai complexă care e responsabilă de chipul şi destinul României în trecutul recent, postcomunist.

Primul nivel de explicaţie a stării în care se află societatea românească e acesta: până în decembrie 1989, Partidul (atunci unic!) stătea cu cizma pe gâtul Securităţii. După 1990, când, vorba Conului Alecu Paleologu, pluripartidism a însemnat o multitudine de mici PCR-uri, relaţia s-a inversat, Sistemul controlând viaţa politică. Şi nu numai viaţa politică, ci toate resursele, avuţia naţională şi afacerile. După modelul sovietic, în care ofiţerii KGB s-au transformat în biznismeni, iar organizaţia, eficient structurată pe criterii ierarhice şi de comandă, nu numai că a supravieţuit haosului creat de prăbuşirea de regim, ci chiar a amplificat acest haos în care reţelele subterane erau perfect funcţionale pentru a împiedica crearea altor stucturi operative care să le facă concurenţă. Pe acest mecanism s-a bazat reconvertirea agenţilor în siloviki, oameni de afaceri care, exploatând singuri, fără concurenţă, resursele şi oportunităţile financiare au devenit oligarhii miliardari de azi. Cam tot aşa s-a întâmplat şi în celelalte ţări-satelit ale Moscovei, devenite libere graţie generozităţii lui Gorbaciov. Dacă perspectiva generală e clară, vinovăţiile individuale, precum şi reţelele subterane la care aceşti agenţi ai poliţiei politice convertiţi la democratură par branşaţi sunt mult mai greu de demonstrat. Cel mai probabil, Sistemul a aglutinat securişti externi, activişti cu îndemânare la furat încă din timpul dictaturii, şmenari descurcăreţi şi haimanale fără scrupule care au construit în timp un fel de ectoplasmă fără cap (doar bietul Bombonel a visat că e în vârful „Cupolei”!), o Mafie fără un capo di tutti cappi, o metastază politico-economică, în mişcare, fără leac şi aproape imposibil de oprit sau de administrat unitar. O structură ascunsă, în care diverse reţele periferice se fagocitează unele pe altele în încercarea de a ajunge la un centru de comandă. Atunci când, din această mlaştină fortificată, apare un cap pe metereze (Adrian Năstase, Traian Băsescu, Liviu Dragnea) el este rapid scurtat cu ajutorul nepreţuit al uneia dintre cele mai obscure tentacule ale acestei creaturi: justiţia. Judecători nepricepuţi, şantajabili sau corupţi, care, selectiv, fac dreptate atunci când primesc undă verde (nu mai amintesc de slugile politice în robe vişinii care, în deplină imoralitate şi în evident conflict de interese, au acceptat o imunitate care încălca principiul constituţional al „egalităţii în faţa legii” oferită, parşiv şi interesat, de guvernul banditesc al lui Dragnea!) oferind muniţie tabloidelor şi subiecte de controverse cetăţenilor, pentru a distrage finuţ atenţia de la lucrurile importante. Nu, nu mai sunt gangsteri cu ghetre şi mitraliere, cu violenţe la vedere, cu extorcări, violuri şi omoruri. Acum tonele de heroină eşuează în ambarcaţiuni fără stăpân, „Ţigareta 4783” funcţionează nestingherit peste graniţa UE, iar orice embargou e un prilej de veselie la gândul profitabilelor încălcări viitoare. Mai mult, odată cu legislaţia dată de acelaşi, inubliabil, Adrian Năstase, nu numai că ofiţerii acoperiţi sunt imuni la deconspirare şi, pe cale de consecinţă, la răspundere penală, dar, aflăm cu stupoare că, „pentru a putea acoperi nevoile operaţionale care nu sunt bugetate”, serviciile secrete pot desfăşura operaţiuni comerciale cu statut special adică, în traducere, ilegale şi care nu pot fi controlate de Fisc. Când Mark Galeotti vorbeşte de putreziciunea regimului Putin (care, iată, ameninţă cu septicemia întreaga Europă!) ca despre o reţea criminală apărată de lege, pentru că e efectul colaborării dintre criminalitatea interlopă şi servicii („vorî v zakone”), el dezvăluie un modus operandi comun multor regimuri postcomuniste din Estul Europei, în general cu atât mai grosier şi toxic, cu cât ţara respectivă e mai aproape de Rusia. Acest sistem al „hoţilor în lege” explică de ce resursele, afacerile şi imunităţile juridice sunt doar pentru membrii acestei mafii „de gulere albe”, care nu mai e vizibilă, care nu mai scoate pistolul, care fură resursele, banii naţionali şi europeni cu instrumente mult mai sofisticate decât parul, boxul şi pistolul. Şi da, (mare descoperire!), pentru asta au nevoie de „Manole” de aceea e el iertat de justiţie. „Petrov” nu a fost decât o tumoare mediană care a crezut că poate, cu reţeaua lui cancerigenă, să ia în stăpânire întreaga metastază. Ba, spre enervarea celulelor canceroase cu gulere albe, le-a mai adus şi pe Monica Macovei şi Laura Codruţa Kovesi să dea cu chimioterapie şi citostatice pe unele tumori maligne, altele decât cele ale lui. Pentru asta plăteşte!

¹ În care se cerea ca pe o perioadă de cinci ani (un „lustru” roman) să le fie interzis membrilor nomenclaturii comuniste şi ai Securităţii să candideze, inclusiv pentru preşedinţie.

² Pentru a echilibra, probabil, condamnarea cu suspendare a pensionarilor Mossad din monstruoasa „afacere Black Cube”.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor