Jurnal de COVID: mărturii tulburătoare de pe patul de spital. „Nu poti trage aer în piept. Începi să te temi de moarte”

Peste 1.200 de pacienţi diagnosticaţi cu infecţia cu noul coronavirus au fost internaţi până acum în saloanele Spitalului de Boli Infecţioase „Sfânta Parascheva”. Aproape 1.000 au fost externaţi. Pentru sceptici, ei sunt mărturiile vii că acest virus există şi face ravagii. Mărturie pune şi Paula Scâteianu, fost jurnalist al „Ziarului de Iaşi”, care a fost internată mai bine de două săptămâni şi care aproape zilnic a ţinut un jurnal. Un jurnal de bolnav COVID 19, cu imagini cutremurătoare despre suferinţă, disperare, dar şi despre speranţă.

„Nu am mai putut trage aer în piept, să îmi ajungă! Şi mi-am dat seama că oricând, poţi să nu mai fii!”

Paula s-a internat pe 7 iulie, la o săptămână după ce a luat virusul de la serviciu. Iniţial, a fost asimptomatică, dar, treptat, virusul şi-a băgat coada şi în trupul de numai 32 de ani. La început i-a dispărut mirosul şi gustul. Mânca doar ca să mănânce. Apoi au apărut durerile în piept şi tusea. A făcut aerosoli prima noapte, dar a doua nu a mai suportat pentru că ştia ce are, doar fusese contact cu un pozitiv. “Am avut o stare nesuferită de oboseală. Apoi nu am mai putut trage aer în piept, să îmi ajungă! Şi mi-am dat seama că oricând, poţi să nu mai fii! E terifiant şi în acelaşi timp edificator. Câte mai am de făcut, de trăit, câte nu am făcut bine şi cât de mult m-am axat pe lucruri neimportante. Atunci, toate îţi trec prin suflet. Şi te temi deodată de moarte”, a scris Paula în jurnal. A ajuns la UPU „Sf. Spiridon” unde i s-a făcut un CT. Plămânii aveau aspectul de geam mat, ca la toţi bolnavii COVID. Era deja clar, dar i s-a făcut testul, iar rezultatul a venit imediat: pozitiv.

La ora 1,30 noaptea, Paula era deja într-unul din saloanele de la Infecţioase, iar de dormit nu a apucat să doarmă prea mult. „Între 4.40 şi 5.00 încep să foşnească combinezoanele în salon. Asistentele vin să facă injecţiile în branulă, primul medicament din schema de tratament de azi. Încerc să le asociez vocea cu chipul, să-mi dau seama ce schimb este. De fapt, vocea cu ochii pentru că ei rămân cei care se mai văd, de după lentilele de protecţie. În rest, îmbrăcăţi la fel, nu-i poţi diferenţia cu nimic, nu le poţi da o identitate. Ei sunt „îngerii în alb”, după cum ar spune fetiţa mea, dacă ar fi aici. Dar e acasă în izolare şi sper să nu ajungă în spital, să poată dormi lângă poneii ei, acasă, în continuare. Să nu fie nevoie”, descrie Paula prima dimineaţă într-un salon COVID.

Cu cea mică a avut grijă să vorbească de catralioane de ori şi au reuşit chiar să planteze lămâi împreună. “Am plantat cu ea în ghivecele din balcon sâmburi de lămâie. Prin whatsapp! A vrut să facem asta împreună, eu din spital, ea de acasă. Mi-am promis că, atunci când voi fi sănătoasă şi mă voi întoarce acasă, vom planta flori în tot balconul. Ea deja aşteaptă să crească lamâii, să avem vitamine pentru ceai şi limonadă, să nu ne mai îmbolnăvim!”, a scris Paula în a doua zi.

„Covid există, mamaie! Şi nu face mofturi, nici la vârstă, nici la studii, nici la frumuseţe”

Iar zilele au început să curgă tot mai greu. Şi pentru Paula, dar şi pentru celelalte femei din salon. Povara gândurilor era tulburată deseori de tusea chinuită ce se auzea de la un pat la altul. În salonul Paulei, unii erau mai bine, dar alţii nu. „În colţul salonului bolboroseşte într-un borcan de zici că fierb fasole. Pacienta are 90 de ani şi este conectată la oxigen. A născut 12 copii, mai trăiesc opt şi locuieşte singură. Nu ştie ce e covid, de unde l-a luat, dar a dat-o de tot peste cap. A căzut şi din pod. O dor toate. Nu mai ştie nici cum a ajuns la spital. Dacă ai întreba-o despre alte vremuri, poveştile tatălui ei din război, ar avea ce să ne spună! Dar despre covid? Este un baubau, o boală care a îngenuncheat-o. Nu vrea decât să-i mai dea Dumnezeu zile. Covid există, mamaie! Şi nu face mofturi, nici la vârstă, nici la studii, nici la standardele de sănătate sau frumuseţe”, a mai povestit Paula. Şi da, virusul poate învinge pe oricine, copil, tânăr, bătrân. Erau de toate vârstele în spital, saloanele pline, pavilioanele pline.

“La terapie intensivă e plin! Medicii şi asistentelele ascultă poveştile. Îşi fac timp. Parcă ar avea tot timpul din lume, dar e o iluzie! Se sufocă în costumele de astronauţi, caută vena ca să pună branule prin trei perechi de mănuşi. Şi culmea, reuşesc din prima! Nu e cu nimic exagerată imaginea care s-a creat peste tot în lume. Chiar sunt nişte eroi! Dar nu-i bucură acest titlu, îşi fac treaba şi aşteaptă şi ei să ajungă acasă, la familiile lor, sănătoşi”, a mai scris Paula. A aflat de la medici care este întreg ritualul de îmbrăcare şi dezbrăcare a costumelor de protecţie.

“E ca la gheişele care se îmbracă ceremonios şi trebuie să aibă chimonoul şi părul impecabil. Şi doamana doctor mi-a povestit : „Prima dată ne dăm jos combinezonul. Dacă ai mobilitate ţi-l poţi da singur, răsucindu-l de sus în jos, pe la spate, fără să atingi partea exterioară deoarece este contaminată. Cine nu reuşeşte, este ajutat de colegi. După asta, dăm jos şi papucii de protecţie ce ajung până la genunchi, apoi dăm jos prima pereche de mănuşi. Urmează protecţia de pe cap şi ochelarii. Mai arunci o pereche de mănuşi! După ce dai şi masca jos şi te-ai dezechipat, arunci şi a treia pereche de mănuşi. Doar Dumnezeu ne ajută să găsim venă şi să punem branula. Prin trei perechi de mănuşi nu simţi nimic!”, a mai scris Paula.

„Nu vreau icre de Manciuria la cină! Vreau să mă fac bine!”

Şi Paula îşi aminteşte apoi cum în fiecare zi la ora 12.00 era ora de vizită. Se puneau perfuzii, se făceau iar injecţii, se lua tensiunea, se verifica saturaţia de oxigen din organism şi apoi alte pastile, aşezate ordonat pe noptieră, în plicuri, pe ore. “La mine este nevoie de anticoagulante, înţepături mici în mâini, în burtă, mereu în altă parte. Cât merge perfuzia, cred că mai mult de jumătate de oră, mă simt hipnotizată. O privesc cum intră, picătură cu picătură, până se termină. E un moment ciudat pe patul de spital, deşi sunt obişnuită cu acele în venă pentru că sunt donator de sânge de ani buni. În acelaşi timp ştii că în picăturile acelea este salvarea ta. Şi le priveşţi ca pe un vechi prieten, aproape zâmbind”, a mai scris Paula în jurnal. Toate peste toate, dar a avut noroc, pentru că a nimerit într-un salon “cu oameni care nu stau trişti în paturi”. Glumeau, povesteau, şi asta le dădea la toate poftă de viaţă. “O pacientă dintr-o comună din judeţul Iaşi poartă tricoul roşu al nepotului ei. Are un rechin uriaş, albastru, nervos, fix pe piept. Spune că aşa se simte mai aproape de nepot. Pachetele de acasă sunt lăsate pentru fiecare la portar, iar de acolo sunt luate de către o asistentă şi împărţite în saloane. În rest, nimeni nu intră, nimeni nu iese”, a mai povestit Paula. Şi curăţenia se facea la o oră fixă, totul era programat. Când apăreau însă urgenţe între orele de vizită, trebuiau să sune. Şi cineva venea imediat. “Aşa e în carantină şi noi ne-am asumat. Chiar nu vrei să dai boala asta şi la altul. Personal, nu plec din spital până nu-mi ies două teste negative, la rând”, a mai scris Paula. Ultima vizită, cea de seară, era şi pentru ultimele medicamente. Paula făcuse pneumonie şi de zece zile se trata cu kaletra, antiviral folosit în tratamentul HIV. „E blamat de mulţi în spaţiul virtual, de părerologi. Că afectează ficatul. Da, m-am documentat şi eu şi îmi asum. Este printre singurele medicamente care reuşeşte să învingă urâciunea asta de virus şi eu vreau să mă fac bine”, a mai scris Paula în jurnal. După vizita de la ora 12,00 venea masa, dar mai toate aveau pachet de acasă. „Aud mulţi foşţi pacienţi ori doar privitori la televizor care critică ba condiţiile din spitale, ba mâncarea. Eu personal stau în spital să mă fac bine, nu să experimentez reţete culinare extravagante! Nu vreau icre de Manciuria la cină! Vreau să mă fac bine!”, a scris Paula.

„Toată noaptea a cerut o lumânare! Nu a dormit tot salonul”

Nopţile erau la fel de grele ca şi zilele. Se auzeau pacienţi tuşind şi din celelalte saloane. Gemetele bântuiau întunericul în care mai nimeni nu dormea. „Toată noaptea a cerut o lumânare! Are 95 de ani şi e în salonul de alături, asistentele au stat pe rând cu ea toată noaptea, să o calmeze. Nu a dormit tot salonul. Asistentele au plecat dimineaţă epuizate psihic”, a povestit Paula.

Fosta jurnalistă îşi aminteşte cum pe primul pat din salon stătea o altă bunică, din Paşcani. Familia nu voia să o lase la spital la Iaşi, voiau să o ţină acolo, acasă, la spitalul din oraş. “Femeia a semnat declaraţii peste declaraţii, doar să vină la Iaşi.” Păi ce să fac, să mor acasă? Câte zile oi mai avea, vreau să le trăiesc! Eu am vrut aici, la Iaşi, la voi, să mă faceţi bine! Pe 28 iulie e ziua mea, fac 80. Vreau să merg de aici direct la petrecere!”, spune femeia. I-a cucerit imediat pe medici, o iubesc cu toţii. E puternică, cu simţul umorului şi nu o dărâma nimic!  13 ani a mâncat pe brazdă la C.A.P. A băut apă din izvoare, de pe camp, unde dădea cu cana deoparte broaştele şi salamandrele ca să-şi stingă setea. I-a fost tare greu”, a mai scris Paula. În spatele fiecărui pacient care luptă cu boală pe patul de spital se mai ascunde o dramă, a observat Paula. Cea de acasă. O frică mare pentru că cei dragi sunt şi ei infectaţi, că nu le face nimeni un test, că sunt asimptomatici şi oricând situaţia poate degenera. Se gândesc la copii, fraţi, nepoţi. Iar în spatele tuturor acestor nenorociri, se mai lovesc şi de stigmatizare.

Aproape toţi povestesc reacţia vecinilor, în momentul în care au fost luaţi cu salvarea, cu izoleta de acasă. S-au adunat că la urs, arătau cu degetul de parcă ar fi bolnavi de ciumă bubonică. „Vecinii mei strigau să vină direct de la morgă, să ne ia pe toţi!”, povesteşte pacienta din dreapta mea”, a mai spus Paula. Vecina de salon muncise peste peste 12 ani la Vatican, la Roma. Bătrâneţea acasă însă pare că nu-i tihneşte. Avea aparat auditiv şi Paula o ajuta cu medicamentele, să nu greşească orele.

„La aparatele de oxigen nu mai este niciun loc. La terapie intensivă a mai murit cineva”

Alte două colege de salon tocmai se întorseseră de o săptămâna de la Nisipurile de Aur din Bulgaria. Au fost într-un grup la mare şi s-au întors aproape toţi cu simptome. “Dintr-o vacanţă de vis s-a transformat totul într-un coşmar. „Dacă ştiam, stăteam acasă la mine, unde nu-mi lipseşte nimic! Dar nu-mi mai trebuie de acum!”, spune una dintre ele. Soţul a fost şi el internat, dar acum este negativ. Crede ea că ar fi luat virusul de pe autocar, ori din staţiune de acolo”, a mai scris Paula. În salon, era ca la centrala telefonică. Mai toate aveau şi câte două telefoane şi toate sunau încontinuu. Dar până la ora 20.00, când se lua ultima pastilă. “Azi-noapte au venit trei fete cu vârstă până în 30 de ani. Începe să vină tineret. Dacă eşti încă pozitiv, dar ai peste 14 zile de spitalizare şi eşti bine, te externează. Fac loc altora, care aşteaptă pe hol să se elibereze un pat. Am văzut pe geam cum a ajuns la pavilionul de vizavi o mămică cu un copil de 2 -3 ani în braţe. La aparatele de oxigen nu mai este niciun loc. La terapie intensivă a mai murit cineva. Acel cineva are în salon cu mine mama, iar în salonul de alături, o soră. Aici, o noapte e lungă cât o săptămâna de post”, a mai povestit Paula.

Şi la Paula au fost 16 nopţi şi zile încheiate. Zece au fost pe tratament, iar alte şase, poate, poate s-o negativa. A fost externată pozitivă. Depăşise şi cele 10 zile obligatorii de internare şi cele 14 zile de izolare. I s-a mai recomandat să mai stea încă nouă zile, acasă, dar departe de ai ei. Să nu planteze flori în balcon, să nu îşi plimbe fata în parc. Toate pe whatsapp, cum a spus ea. „O lună şi mai bine m-a chinuit Covidul”, a adăugat Paula. Mai are câteva zile şi vrea să-şi facă testul. E optimistă, e sigură că va fi negativ, că virusul a murit, că nu mai e. Dar când priveşte timpul peste umăr, parcă o doare din nou şi spune: „Te gândeşţi că eşti tânăr, ai familie, ţi-ai luat o casă la care ai de plătit 30 de ani, nu glumă! Nu ţi se poate întâmplă chiar ţie! Uite că mie mi s-a întâmplat, la 32 de ani. Şi mă rog ca medicii şi toţi cei din spital să mai aibă putere şi întelegere pentru fiecare dintre noi!”.

Numărul testelor la cerere este extrem de scăzut

Ieri, în județul Iași, alte 14 noi cazuri de infecție cu noul coronavirus au fost raportate. La nivel național au fost peste 1100 dar și numărul de teste abia a depășit 7500, aproape la jumătate din cel înregistrat de regulă în timpul săptămânii.

La Spitalul de Boli Infecțioase, aparent lucrurile par să se fi relaxat. „Externăm 30 de pacienți. Așa cum am spus așteptam această zi pentru a se împlini în cazul asimptomaticilor cele 48 de ore. De asemenea, la Spitalul CFR, unitate suport Covid, urmează să se elibereze alte 15 paturi. Totul însă depinde de numărul noi de cazuri. Să ținem cont că prezentabilitatea este mare de aceea trebuie să vedem împreună cu DSP Iași cum ne vom organiza, după ce și spitalele suport vor ajunge la capacitate maximă. S-au lucrat zilnic 400 de teste, predominant din județele Neamț și Suceava”, a declarat Carmen Dorobăț, managerul Spitalului de Boli Infecțioase.

Aceasta a adăugat că numărul testelor la cerere este extrem de scăzut, maxim 10 pe zi.