O poveste sordidă

vineri, 22 ianuarie 2021, 02:51
1 MIN
 O poveste sordidă

Dezvăluirea a fost făcută prin intermediul unor cărţi, literatura, substituindu-se actului de justiţie, având aşadar – teoretic cel puţin – şi o funcţie terapeutică. Ceea ce nu-i absolvă pe cei care, din inconştienţă, din spirit de castă ori din dorinţa de a provoca au tolerat sau chiar au încurajat tot felul de aberaţii.

Fără să fie o frumuseţe flamboaiantă, actriţa Marie-France Pisier avea un farmec aparte. A jucat în filmele unor mari regizori – Truffaut, Bunuel, Téchiné, a fost ea însăşi regizoare, a scris romane. Moartea ei atroce, în condiţii misterioase (sinucidere?), a produs multă vâlvă. Şi iată că acum apar elemente care arată că a fost într-un fel victimă colaterală într-o poveste sordidă.

Marie-France (1944-2011) şi Évelyne Pisier (1941-2017) sunt fetele lui Paula şi Georges Pisier. Părinţii se despart, mama îşi educă fiicele într-un spirit decomplexat şi libertin. Asupra acestei familii apasă însă, parcă, un blestem: tatăl se sinucide în 1986, mama face acelaşi gest în 1988. Cele două surori rămân foarte legate, au cam acelaşi cerc de prieteni şi îşi împart adesea aceiaşi (numeroşi) amanţi. Au opţiuni politice de stânga, pe care le etalează ostentativ. În mai 1968, Marie-France îl scoate din Franţa pe liderul studenţilor „revoluţionari” Daniel Cohn-Bendit, urmărit de poliţie, îl duce în Luxemburg după care cei doi îşi iau o vacanţă de câteva săptămâni în Sardinia. Évelyne face în 1964 o călătorie în Cuba şi devine, pentru patru ani, amanta lui Fidel Castro. Se căsătoreşte în 1970 cu Bernard Kouchner, medic şi om politic foarte mediatizat, cu care are trei copii: Julien şi gemenii Camille şi „Victor” (acest „Victor” e un nume de împrumut, cel în cauză dorind – din raţiuni pe care le vom vedea puţin mai încolo – să-şi ascundă identitatea). Face o foarte frumoasă carieră universitară, scoate cărţi, i se încredinţează responsabilităţi importante. În 1984 divorţează de Kouchner şi se recăsătoreşte cu politologul Olivier Duhamel. Ultimii ani din viaţă sunt însă marcaţi de o decădere progresivă. Devine alcoolică, probabil şi din cauza teribilului secret de familie care încă nu fusese făcut public.

În 2008 copiii lui Évelyne îi fac o mărturisire cumplită: tatăl vitreg, Olivier Duhamel, îl violase pe „Victor”, în mod repetat, încă de când acesta avea 12 ani. Évelyne e şocată, la fel Marie-France care insistă ca Duhamel să fie deferit justiţiei. Évelyne refuză şi astfel secretul rămâne în familie, deşi se pare că nu era un secret: povestea era ştiută de mulţi dintre cei care îi frecventau pe soţii Duhamel.

Dar cine este acest Olivier Duhamel (n.1950)? Un renumit politolog şi constituţionalist, profesor universitar, „vedetă” a Institutului de Studii Politice din Paris, membru în nenumărate comitete şi comiţii, omniprezent în presa scrisă, la radio şi la TV, a fost – între 1997-2004 – deputat socialist în Parlamentul European. Are o superbă proprietate în minunata staţiune balneară Sanary-sur-Mer, pe Coasta de Azur. Tot acolo are o casă de vacanţă al doilea soţ al lui Marie-France Pisier, reputatul om de afaceri Thierry Funck-Brentano, văr primar cu… Olivier Duhamel! Destinele celor două surori par, o dată în plus, împletite prin fire nevăzute.

Scandalul a izbucnit luna aceasta când fiica lui Évelyne şi a lui Bernard Kouchner, Camille Kouchner, a publicat cartea intitulată La Familia grande (Seuil) în care dezvăluie agresiunile sexuale la care a fost supus fratele ei geamăn din partea lui Duhamel. Din punct de vedere juridic faptele sunt prescrise, dar unda de şoc nu a fost mai puţin puternică. Olivier Duhamel şi-a dat demisia din toate funcţiile (unele dintre ele erau acum onorifice) ceea ce echivaleză cu recunoaşterea tacită a faptelor. Printre cei mulţi la curent cu această poveste era şi directorul de la SciencesPo, Frédéric Mion, ale cărui zile la conducerea instituţiei sunt numărate. Cartea a avut un uriaş succes, în doar două săptămâni s-au vândut 250000 de exemplare…

Lumea căreia îi aparţin Duhamel, Kouchner, surorile Pisier, avocatul Kiejman (primul soţ al lui Marie-France) este ceea ce s-a numit „stânga caviar”. De altfel, mărturiile concordă în a arăta că oricine avea vederi de dreapta era exclus din cercul patronat de Olivier Duhamel. În vila de pe Coasta de Azur libertinajul sexual era practicat fără reţineri, părinţii se sărutau pe gură cu copii, tinerii erau „iniţiaţi” de femei mai în vârstă etc. Presa a făcut, inevitabil, apropierea cu o afacere faimoasă din anii ’70, şi anume petiţia intelectualilor în favoarea pedofiliei. În noiembrie 1977, peste 60 de intelectuali (nume ilustre ale stângii: Sartre, Kouchner, Jack Lang, Gilles Deleuze, Simone de Beauvoir, Sollers, Barthes, apoi medici, psihiatri etc,) semnau un text, publicat întâi în Le Monde, iar a doua zi în Libération, în care cereau, în esenţă, dezincriminarea pedofiliei (ce ironie! printre semnatari e Kouchner, tatăl lui „Victor”). Cu doi ani înainte, Daniel Cohn-Bendit publicase o carte în care, la un moment dat, descria voluptăţile pe care le încearcă atunci când nişte copii îi mângâie organele sexuale. Euforică, stânga încerca atunci să distrugă toate tabuurile. La originea acelui apel din 1977 a fost scriitorul Gabriel Matzneff, protagonist şi el, recent, al unui uriaş scandal. Matzneff, acum în vârstă de 84 de ani, este un scriitor foarte prolific, care şi-a exprimat în repetate rânduri şi fără echivoc preferinţa pentru „persoanele tinere”, făcând în fond apologia pedofiliei. Apariţia, anul trecut, a cărţii Consimţământul (Grasset), semnată de una din fostele sale victime, Vanessa Springora, a schimbat complet datele problemei. Vanessa avea 14 ani, iar Matzneff 49 când au întreţinut o relaţie erotică. Or, mărturia femeii vorbeşte despre o traumă puternică, resimţită şi după multă vreme de la cele întâmplate. Din scriitorul până atunci publicat la mari edituri şi elogiat de critica literară, Matzneff a devenit peste noapte un proscris, a fost obligat să se exileze, Gallimard a decis să nu-i mai difuzeze cărţile. Altfel spus – o moarte atât civilă, cât şi literară.

Comun celor două cazuri este că avem a face cu fapte dezvăluite mult după ce ele au fost comise. Şi mai e ceva: dezvăluirea a fost făcută prin intermediul unor cărţi, literatura, substituindu-se actului de justiţie, având aşadar – teoretic cel puţin – şi o funcţie terapeutică. Ceea ce nu-i absolvă pe cei care, din inconştienţă, din spirit de castă ori din dorinţa de a provoca au tolerat sau chiar au încurajat tot felul de aberaţii.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii