Marele merit de a fi dat prima traducere integrală a Vechiului Testament în româneşte revine tănărului cărturar moldo-valah din secolul al XVII‑lea care va fi cunoscut mai târziu sub numele de Nicolae Spătarul Milescu (1636‑1708). Numele Milescu n-a fost asumat niciodată de purtătorul lui, el i-a fost atribuit mai târziu de către cronicarul moldovean Ion Neculce şi a fost preluat şi de alţii. Se ştie că, după o rodnică activitate de traducător, diplomat şi om politic la Iaşi şi Bucureşti, şi după un lung periplu european care l-a purtat prin Franţa, Germania, Polonia şi Suedia, marele cărturar a trăit după anul 1672 la Moscova şi a scris multe cărţi în rusă şi în slavona rusă. În tradiţia rusească este numit exclusiv Nikolai Spafariĭ, cum de altfel şi semnează el însuşi de multe ori. Aşa îl chema deci pe cel care îşi traducea în latină numele prin formula Nicolaus Spatharius. Ion Neculce îl numeşte „Milescu” după numele unui sat câştigat mai târziu de urmaşi ai săi colaterali. De atunci îl numim cu toţii Milescu, dar, de fapt, el nu a semnat niciodată decât Nicolaus Spatharius sau Nicolai Spafariĭ. Singura carte publicată în Occident sub numele lui, cu titlul Enchiridion, sive Stella orientalis occidentali splendens, s‑a tipărit în anul 1669 la Port-Royal, în interiorul volumului intitulat La perpétuité de la foi de lʼEglise catholique touchant lʼEucharistie, semnat de celebrii teologi jansenişti Antoine Arnauld şi Pierre Nicole. Definit de editori drept un „seigneur moldave”, eruditul nostru cărturar îşi semnează opusculul (scris de el în greacă, dar tradus şi tipărit în versiune latinească) astfel (păstrez întocmai ortografia): a Nicolao Spadario Moldavo-lacone, Baron ac olim Generali Valachiae, adică: „de Nicolae Spătarul moldavo-laconul, baron şi fost general al Valahiei”. Dacă Valachia poate însemna deopotrivă „Ţara Românească” sau „Moldova”, ori, indistinct, amândouă laolaltă, compusul etnonimic moldavo-lacon, inventat ad hoc de purtătorul numelui, nu poate fi interpretat decât ca o trimitere clară la dubla sa identitate, moldovenească prin naştere şi grecească prin originea tatălui (Laconia desemna în mod curent, Peloponesul şi, prin extensie, întreaga Grecie!). Eugeniu Coşeriu este de părere că ar fi vorba aici de o greşeală de tipar, în sensul că Spătarul trebuie să fi scris moldavo-valachone, dar tipografii francezi n‑ar fi înţeles bine şi au tipărit moldavo-lacone. Cred că aici iubitul nostru magistru se înşală. Ar putea fi cum spune el, dacă aceasta ar fi fost singura atestare a formulei respective, dar nu este singura. Mai sunt alte documente autografe unde apare scris aşa, moldavo-lacon. Asta vrea să spună că eroul nostru se vedea moldavo-grec, fiindcă părintele său fusese realmente grec, înainte de a se fi împământenit alături de alţi câţiva „greci” din suita lui Vasile Lupu. Era, poate, acest părinte al lui Nicolae, aromân din Peloponez, dar oricum „grec”, fiindcă limba greacă îi era familiară, cum familiară trebuie să fi fost această limbă şi „arbănaşului” Vasile Lupu.

Providenţa a rânduit ca anul 1918, declarat al Unirii celei mari, să conţină cifra 8, ceea ce ne-ar putea ajuta să imaginăm un fel de paradigmă mnemotehnică, pe care să o numim Sfânta Scriptură în cultura românească - aniversare în cascadă, fiindcă avem anul 1648, în care a fost tipărit integral Noul Testament de la Bălgrad, avem apoi anul 1668, când Nicolae Spătarul Milescu, în exilul său în Suedia, pare să fi finalizat această traducere a Vechiului Testament, pe care am editat-o de curând la Iaşi (vezi partea I a acestui articol). Avem, în fine, 1688, anul când s-a tipărit la Bucureşti întreaga Biblie, prima ediţie completă a Sfintei Scripturi în limba română. Aşadar, în anii 1648, 1668 şi 1688, ritmic, la diferenţe de câte 20 de ani, s-au produs, în ordine, mai întâi cele două componente principale ale Bibliei, apoi asamblarea şi tipărirea lor. Ediţia aceasta va deveni, după diortosiri succesive, Biblia standard a românilor. Bună, rea, cu greşeli de traducere, modestă în comparaţie cu documentele literare fondatoare din alte culturi, impozantă şi monumentală, după cum dorim noi să o vedem, Biblia, a cărei ediţie filologică completă am finalizat‑o de asemenea la Iaşi, prin tipărirea celor 25 de volume ale seriei filologice complete (cu texte în paralel, cu comentarii, cu facsimile, bibliografii, indice etc.), această Biblie deci, este Biblia care stă la începuturile tradiţiei textuale româneşti şi pe care o recunoaştem şi în versiunile care circulă astăzi, fie ele cele aprobate de Sinodul Bisericii Ortodoxe, fie cele editate şi răspândite de compatrioţii noştri neo-protestanţi, care se bazează pe versiunea lui Dumitru Cornilescu.

Cine era, în fond, Nicolae Spătarul (Milescu). Născut în anul 1636, prin familia tatălui, venită din Grecia, trebuie să fi aparţinut protipendadei, cercului restrâns de la Curtea lui Vasile Lupu, era poate chiar rudă cu acesta, deoarece îl găsim foarte de timpuriu la curtea voievodală de la Iaşi, ca tovarăş de joacă şi apoi de învăţătură cu Ştefăniţă Lupu, fiu al voievodului, el însuşi voievod mai târziu. A trăit la Iaşi, cu intermitenţe, pe timpul voievozilor Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Ştefăniţă Lupu, Grigorie Ghica şi Alexandru Ilieş, îndeplinind diferite funcţii medii sau superioare în ierarhia de stat a epocii. Adolescentul Nicolae a fost trimis la Constantinopol împreună cu Ştefăniţă Lupu şi alături alte beizadele (Grigore Ghica, Şerban Cantacuzino, viitori domni şi ei; grupul alumnilor valahi era completat de Dosithei Nottaras, viitor patriarh al Ieusalimului şi, de pe această poziţie, protector al Spătarului), la Marea Şcoală a Patriarhiei de la Constantinopol, care era cea mai importantă, cea mai înaltă şcoală din spaţiul Ortodoxiei. Sprijinindu‑mă pe anumite reacţii ale foştilor săi conşcolari de la Marea Şcoală, am intuiţia că liderul clasei şi, probabil, preferatul magiştrilor, trebuie să fi fost el, Nicolae. Acolo se învăţa desigur teologie ortodoxă, limba greacă, limba latină şi alte discipline tradiţionale, cum ar fi gramatica, dialectica sau retorica, dar foarte prezent era şi spiritul Renaşterii italiene, receptat direct prin profesorii de acolo, mulţi dintre ei foşti studenţi în Italia renascentistă. Printre ei regăsim intelectuali greci iluştri, precum Theofil Koridaleu (1563-1646), Ioan Cariofil, Pantelimon (Paisie) Ligaridis, Gavril Blassios (recunoscut explicit de Nicolae ca maestru al său de limba greacă), Meletie Syrigos, Ghermanos Nissis, Ignatie Petriţis ş.a. Unii dintre aceştia studiaseră la Padova, unde învăţătura neoaristotelică a lui Cesare Cremonini (1550-1631) devenise doctrină oficială. Majoritatea dintre ei au rezidat cu anii în cele două capitale româneşti, la Iaşi sau la Bucureşti, contribuind, ca profesori la academiile domneşti din cele două capitale, ca autori de texte originale, traducători sau consultanţi, la ceea ce înseamnă renaşterea ortodoxă iniţiată de Mitropolitul Varlaam.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi