A fi îndrăgostit de Paris

Încă o carte despre Paris? Se mai poate spune ceva nou despre capitala Franţei, căreia i s-au consacrat nenumărate rafturi de bibliotecă? Un răspuns afirmativ şi convingător ne dă romancierul şi jurnalistul (de la ziarul Le Figaro) Nicolas d’Estienne d’Orves (născut în 1974) cu al său Dicţionar îndrăgostit al Parisului, apărut în librării luna trecută (la editura Plon, într-o colecţie de Dicţionare îndrăgostite care cunoaşte un frumos succes de public). Ca şi Léon-Paul Fargue odinioară, autorul e un împătimit „pieton al Parisului”, dar extrem de sensibil, totodată, la tot ce înseamnă memorie şi istorie. Spune el însuşi că nu-l preocupă viitorul, nu prea are încredere în prezent, însă venerează trecutul. Face să vorbească atât caldarâmul, cât şi zidurile, evocă monumente, clădiri şi cartiere dispărute, reface povestea unor locuri emblematice, dezgroapă legende şi mituri, explorează zonele nevăzute ale oraşului. E o călătorie subiectivă prin Paris, o călătorie care se suprapune, în fapt, cu parcursul său biografic.

Spicuiesc, fără o ordine anume, câteva din „curiozităţile” pariziene pe care nu le-am ştiut sau poate le-am uitat. Pe strada Tombe-Issoire, la numărul 26, la doi paşi de piaţa Denfert-Rochereau, se află ultima fermă din Paris, ameninţată însă de promotorii imobiliari; Parisul „vizibil” se află deasupra unui imens oraş subteran, format din vechile cariere de piatră, din catacombele, liniile de metrou, cablurile electrice, telefonice etc.; nu mai puţin impresionante sunt straturile acvatice subterane, care au creat nu o dată probleme constructorilor; ultima trăsură din Paris dispare, alungată de tramvaie, autobuze şi taxiuri, în 1928; cel mai cald la Paris este în arondismentul VIII, la nord de Champs-Elysées (cu două grade mai mult decât în preajma turnului Saint-Jacques); casa cea mai mică se află la numărul 39 pe strada Château-d’Eau: lată de 1,20 m şi înaltă de cinci metri; strada cea mai scurtă – rue des Degrés (ce pleacă din bulevardul Bonne-Nouvelle), de 5.75 m, cea mai strâmtă – Venise, 2 metri lărgime, stradă situată lângă centrul Beaubourg; staţia de metrou aflată la cea mai mare adâncime – Buttes-Chaumont, la 31,6.m.; în secolul XIX s-a ţinut o vreme aşa numitul „bal al victimelor”, la care participau descendenţii celor ghilotinaţi la Revoluţie (parizienii gustă, după cum se vede, umorul negru); la Maubert a funcţionat la un moment dat o piaţă a… chiştocurilor, unde se întâlneau „cloşarzii” şi împărţeau prada – chiştocurile adunate pe străzi (ai crede că e o secvenţă dintr-un film de Chaplin). Şi aş putea continua cu zeci de exemple, care de care mai pitoreşti.

Nu e de mirare că Nicolas d’Estienne d’Orves deplânge actele de „vandalism” (nu ezită să utilizeze acest cuvânt) cărora Parisul le-a căzut de atâtea ori victimă. Sigur, baronul Haussmann a modernizat oraşul, dar cu ce preţ! şi câte alte străzi şi clădiri istorice au fost distruse fie din inconştienţă, fie din interese imobiliare. Din fericire, Parisul a rămas cu o zestre arhitectonică uriaşă, care este acum întreţinută şi inteligent pusă în valoare. Mergem, împreună cu autorul, pe urmele eroilor literari (din romanele lui Balzac, Hugo, Dumas, etc.), descoperim marile săli de cinematograf de acum câteva decenii (dintre care a supravieţuit fabulosul Rex), teatrele, cabaretele şi music-hall-urile (Bataclan, desigur, care se numea pe vremuri Ba-Ta-Clan, după titlul unei vesele operete de Offenbach), restaurantele, braseriile şi cafenelele (în 1815 celebrul Tortoni a avut prima oară ideea să-şi instaleze clienţii afară, pe „terasă”, semnând astfel actul de naştere a ceea ce avea să devină o adevărată instituţie pariziană).

E relativ uşor de ghicit ce-i displace lui D’Estienne d’Orves în Paris (findcă, oricât de îndrăgostit ar fi, autorul înţelege să iubească lucid). Nu-i plac, aşadar, construcţiile megalomane (post)moderniste, reci şi fără mistere – Opera Bastille, Arche de la Défense, noua Bibliotecă Naţională, nu-i plac fast-food-urile şi cafenelele standardizate (Starbucks), turnurile din platforma universitară Jussieu, construcţiile fără personalitate din jurul la fel de banalului turn Montparnasse, lamentabilul Forum des Halles care a trebuit să fie – cu uriaşe cheltuieli – refăcut din temelii şi care va fi redeschis (să vedem cum va arăta) în curând, proiectele lui Pompidou (care voia, nici mai mult nici mai puţin, să aducă autostrăzi pînă în centrul oraşului), nu se simte bine (surprinzător, din punctul meu de vedere) în parcul Monceau, nu-i place Muzeul Artelor Prime (denumire ridicolă, pentru a evita cuvântul – incorect politic – „primitive”), nu-i plac nici amatorismul zgomotos din Fête de la musique şi nici exhibiţionismul conformist de la parada Gay Pride.

Îi plac, în schimb, insula Saint-Louis, spaţiu parcă ieşit din timp, oaza de linişte, de verdeaţă şi de armonie de la Palais-Royal, Opera Garnier (dar fără tavanul pictat de Chagall), grădina Luxembourg (cea mult iubită şi de Cioran), Jardin des Plantes (loc vizitat consecvent de către autor şi care îi inspiră fecunde reverii), braseria Lipp (altă instituţie pariziană), micile grădini şi scuaruri pe lângă care trecătorul grăbit riscă să treacă fără să le observe, îi plac plimbările cu autobuzul, care îi oferă răgazul de a privi spectacolul străzii, îi plac multe alte locuri, unele notorii, altele „secrete”, puţin frecventate, îi place spiritul Parisului care conferă oraşului un farmec etern şi inconfundabil.

Căci să ne amintim ce spunea Jules Renard: adăugaţi două litere la Paris şi veţi obţine cuvântul PARADIS.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor