Această mănăstire celebră a supravieţuit războaielor, dar se prăbuşeşte sub birocraţie

De partea cealaltă a drumului către Mănăstirea Hlincea. există un talcioc la care oamenii vin să îşi umple desagii, dar părintele Metodie Oprica, stareţul mănăstirii, spune că din cauza maşinilor care vin la târgul aflat la o aruncătură de băţ de Combinatul de Utilaj Greu, se blochează drumul de acces către mănăstire şi oamenii care vor să vin la Liturghie nu mai pot ajunge să se închine. Astăzi, existenţa Mănăstirii Hlincea stă într-o mână de călugări, opt la număr, şi cei 30-40 de credincioşi care le calcă duminică de duminică pragul.

„Lucrurile ar fi bine şi aşa, pentru că, vedeţi cum e, veniţi în mijlocul curţii şi spuneţi-mi ce auziţi… Exact, nimic! O sihăstrie la marginea oraşului. Cine-ar fi crezut că se poate aşa ceva?“, spune părintele secretar Gheorghe Oprica, fratele stareţului. Însă frumuseţea locurilor, invocată de preoţi, şi cea a lăcaşului de cult, cântată de cărturi în mărturiile vremurilor trecute, dispare în momentul în care intri în clădirea bisericii ridicate în mijlocul zidurilor fortificate. În stânga altarului, unde preoţii sau dascălii citesc din cărţile sfinte, o crăpătură despică peretele până în tavan, răspândindu-se ca o pânză de păianjen pe pictura veche de câteva sute de ani. Crăpătura străbate din fundaţia mănăstirii până în vârful acesteia, dar pe exterior nu se vede decât pe alocuri, fiind astupată de rânduri de var şi de glet. „Ce s-ar întâmpla dacă ar veni un cutremur? Păi la cum e structura de rezistenţă, Doamne fereşte!“, spune părintele Metodie.

Mănăstirea Hlincea este monument naţional clasa A, iar pentru restaurarea ei stareţul şi călugării care vieţuiesc acolo au făcut primii paşi în 2007. Atunci, când au văzut că „biserica se lasă“, au mers la Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, unde au făcut o cererea pentru a putea demara lucrările necesare. Călugării s-au zbătut atunci şi au reuşit să obţină toate avizele necesare modificării unui monument naţional, au făcut un studiu de fezabilitate – pentru reabilitatea clădirii, a instalaţiilor electrice şi a picturii, „am făcut şi PUG şi PUZ şi tot ce se cere acum, plătind pe toate la un loc 70.000 de lei, inclusiv consultanţa. Le-am făcut pe toate, am primit avizele, dar ne-am blocat“, povesteşte părintele Gheorghe. Chiar când erau pregătiţi îşi depună proiectul la Mitropolie, pentru a aştepta în rând la finanţare, arhitectul proiectului a murit. „Am încercat să mergem cu proiectul la altcineva, dar niciun alt arhitect nu a vrut să îşi pună parafa dacă nu era munca lor, iar de la departamentul care gestionează aceste fonduri, de la Mitropolie, ni s-a spus că ne trebuie alt proiect“, povesteşte stareţul.

Problema reabilitărilor a fost abandonată o perioadă, iar când preoţii au vrut să o ridice din nou şi să se înscrie pentru finanţare, li s-a spus că proiectul, chiar dacă ar fi găsit un arhitect pentru el, trebuie revizuit acum pentru că legile s-au schimbat, până şi avizele având nevoie de actualizare. „Acum ne trebuie circa 40.000 de lei doar ca să refacem proiectul. Problema e de 20 de ani, trebuie reconsolidată fundaţia, stâlpii ar trebui armaţi, injectaţi cu beton. Dar fără fonduri…“, spune părintele Metodie, povestind că, în ciuda dimensiunilor, mănăstirea nu păstoreşte multe familii din Hlincea. De fapt, în fiecare duminică există cel mult 40 de credincioşi care vin constant, iar cutia milei nu este mai niciodată casă unor bani suficienţi pentru ca cei opt călugări să poată supravieţui, darămite să strângă fonduri pentru un nou proiect de reabilitare. Suma totală necesară lucrărilor ar fi undeva în jurul a 550.000 de lei.

Are aproape jumătate de mileniu vechime

Problemele de structură pe care le are Mănăstirea Hlincea provin, de fapt, din vechimea acesteia. Lăcaşul de cult are aproape 450 de ani vechime, fiind întemeiat între 1574 şi 1591. Clădirea în care se află acum biserica datează încă din 1660, fiind restaurată şi redată călugărilor de către domnitorul Vasile Lupu. Deşi era cunoscut ca un lăcaş de cult înavuţit, având în subordine mai multe sate, ajunge, conform scrierilor vremii, o ruină. A mai fost renovată şi recondiţionată în 1945, ultima oară, şi a stat 30 de ani închisă, din 1960 până în 1990. După Revoluţie, aceasta s-a deschis, cu câteva lucrări întocmite în grabă după cutremurul din 1977, însă atunci nu s-a investit într-o consolidare a bisericii ci, conform stareţului, „au fost construite noi chilii pentru monahi, o nouă clădire pentru stăreţie, cu trapeză, camere pentru oaspeţi, un arhondariac pentru cazarea pelerinilor şi anexe gospodăreşti“.

Iar acum, stareţul spune că nu s-ar aventura în reconstrucţie fără să aibă toţi banii primiţi odată. „Nu poţi să pui schele şi să faci puţin apoi să aştepţi să vină alţi bani. Nu decide nici stareţul şi nici obştea. Şi nici nu putem să facem un proiect şi să stăm zece ani pe el“, crede acesta. Iar părintele spune că nici nu se vor apuca devreme de lucrări pentru că au mai avut un necaz în obşte: unul dintre călugări a fost descoperit cu o tumoare la picior, care a avansat foarte repede, şi au fost nevoiţi să îl ducă la Bucureşti pentru operaţie, pentru asta împrumutând câteva zeci de mii de lei, bani care încă sunt plătiţi, în tranşe.

Până la plata tuturor datoriilor, Mănăstirea Hlincea pare să se cufunde în liniştea din jur, riscând dispariţia, Iaşul putând pierde din neglijenţă un monument naţional care a supravieţuit turcilor, cazacilor, şi la două războaie mondiale.