Al cincilea Ionescu

Nu sunt de acord cu cei care susţin că despre morţi trebuie să vorbeşti numai de bine. Afirmaţia ar putea fi adevărată doar lângă catafalc, în momentele solemne ori la evenimentele oficiale care impun o etichetă specifică. În rest, moartea oricărui personaj important trebuie să declanşeze imediat dorinţa semenilor de a-i înţelege viaţa şi alegerile făcute. Îndeosebi, alegerile controversate. Din greşeli şi din defecte învăţăm (cam asta ne sugerează şi acel curios “in-viciare” latinesc, cu trimitere la “vitium”, din care provine vocabula românească “a învăţa”), şi nu din laude ipocrite.

Ar fi completă cronica ultimei jumătăţi de veac dacă nu am mai povesti celor tineri că “poetul naţional” Adrian Păunescu organiza, în plină criză a comunismului, când paranoia atinsese culmi incredibile, uriaşe festivaluri în care preamărea libertatea unei dictaturi şi geniul unui idiot? Sau dacă nu am mai rememora din când în când faptul că “tribunul poporului” Corneliu Vadim Tudor şi-a început cariera ca acolit al securităţii, cu atacuri mişeleşti la tot ce avea mai proaspăt şi mai european cultura naţională şi a sfârşit ca un biet clovn, invitat de televiziunile comerciale pentru a comenta culoarea chiloţilor cine ştie cărei piţipoance. Eu aş zice că nu.

Aşadar, a murit seniorul  Mircea Ionescu al Cincilea. Personalitate marcantă a PNL încă din perioada interbelică, MIQ a impresionat plăcut, în ultimii 28 de ani, prin eleganţă şi spirit scânteietor; iar neplăcut, prin câteva decizii dăunătoare românilor, cea mai detestabilă dintre ele fiind legitimarea domniei lui Ion Iliescu.

Când cineva care a făcut puşcărie politică, în condiţii inimaginabile, şi asta de mai multe ori, încheie un pact cu propriul său călău nu te poate decât surprinde. Fără a intra în amănunte, să recapitulăm chestiuni aproape uitate azi, dar care au grevat viitorul României. De ce au acceptat, în 1990, “bătrânii” liberali (Câmpeanu, Quintus şi restul – haideţi să nu dăm vina doar pe Radu Câmpeanu!) participarea la alegeri a activiştilor (comunişti) de partid la schimb cu înscrierea în cursă şi a românilor din diaspora? De ce, în 1991, PNL a intrat în guvern la îndemnul lui Iliescu? De ce, în 1992, a trădat CDR? De ce, tot în 1992, liberalii au venit cu propunerea ridicolă (şi nediscutată în prealabil cu cel în cauză!) ca Regele Mihai să candideze la prezidenţiale? Şi mă opresc aici.

Dacă mi s-ar răspunde că avem de-a face cu genul de compromis politic care salvează ori dezvoltă o naţiune m-aş declara mulţumit! Dar România este astăzi ultima ţară din UE, înţigănită, îmbătrânită, murdară şi în pericol de dispariţie, condusă de interlopi şi de analfabeţi, în care cele mai bănoase afaceri sunt manelele şi şmenurile cu statul şi unde penalii atacă zilnic Justiţia, în loc să fugă speriaţi încotro văd cu ochii! Mai mult, PNL a ajuns el însuşi, în mare parte, un partid de  nulităţi şi de borfaşi, de puşcăriaşi şi puşcăriabili, care una promit şi alta fură, aflat mai mereu în proximitatea PSD şi tot mai departe de lege şi de ceea ce ar însemna o “dreaptă” adevărată, modernă şi europeană. (Şi, apropo, Mircea Ionescu-Quintus a fost ministru al Justiţiei!)  

Aşadar, deciziile seniorilor liberali s-au dovedit (premeditat?) proaste şi pentru PNL (care nici nu a mai intrat în parlament în 1992), dar mai ales pentru România, care s-a re-umplut rapid, la vârful ei şi în toate structurile de conducere, de securişti şi comunişti, adică de ticăloşi, mincinoşi şi hoţi. Aspect recunoscut chiar de către Mircea Ionescu-Quintus: Doamne, cinstea vrem să-nceapă/ Şi tu singur te pricepi,/ Cum să-i tragi pe hoţi în ţeapă;/ Dar de unde-atâtea ţepi?

Din păcate, doar într-o epigramă! Dumnezeu să-l ierte!