Alexander N. Ostrovsky şi Radu Ghilaş în redeschiderea Ateneului

Onirismul intervine atunci când sunt redate gândurile personajelor, momentele intercalate fracturând atât constructul scenic realist, cât şi intenţiile dramaturgului clasic Ostrovsky, dificil de preluat în acest registru. De aceea, la o privire atentă luminile respectă, în pofida rolului de efecte en vogue, o anumită rigoare regizoral-conceptuală (instalaţia de beculeţe albastre din colacii de salvare – Volga, în plan inferior, apoi se meditează pe lumină albastră şi se moare pe cea roşie – în plan superior, se folosesc complementarităţi clasice, galben-albastru etc.).

Se poate remarca o încercare de adaptare a realismului clasic, care pe alocuri reuşeşte, însă în anumite momente devine mai anostă decât o montare care îşi asumă pe deplin dulcele stil clasic. Intenţiile de actualizare reuşesc atunci când se pune accent pe intertextul din Shakespeare (”Frailty, thy name is woman”) sau prin modificări de scenariu operate de regizor, pentru a aduce textul mai aproape de înţelegerea spectatorului contemporan.

Nu de puţine ori, regizorul Radu Ghilaş a demonstrat că e capabil să ducă la capăt un concept regizoral, revalorificând simbolic un text, introducând momente de teatru în teatru, muzică live şi lucrând atent legătura dintre scene. Implică actori tineri, aspect deloc de neglijat, deoarece poate ajunge să-i formeze în timp, oferindu-le, dacă nu o scenă pe care să se afirme, măcar una pe care să înveţe şi unde să crească. Radu Ghilaş este un colaborator fidel al Ateneului Tătăraşi, deoarece a montat aici spectacole memorabile, cu distribuţii eterogene. Dintre colaborările sale cu Ateneul reţin Inimă de boxer (2010) sau Cerere în căsătorie (2014), deoarece regizorul a obţinut premii la categoriile ”cea mai bună regie” şi ”cel mai bun spectacol”. De aceea, consider potrivită redeschiderea instituţiei cu un spectacol în regia sa, chiar dacă anumite dificultăţi de ordin tehnic şi problema reluării repetiţiilor după o pauză de câteva luni au pus unele piedici în calea unei premiere mult aşteptate şi care ar fi avut, poate, şansa de a arăta cu totul altfel dacă ar fi venit la momentul programat iniţial.

Cel mai probabil din motivele menţionate, atmosfera proiectată regizoral nu ajunge să se contureze, iar actorii au trac de parcă ar fi la examen – se falsează nu doar vocal, ci şi în partiturile actoriceşti. În schimb, muzicienii interpretează cu entuziasm (atât instrumental – acordeon, vioară, tamburină, chitară, cât şi vocal) şi animă atmosfera sau fac legătura, prin momentele de taraf, între scenele, de altfel, lipsite de dinamism. Alexandru Arnăutu (Robinson) are voce şi e curajos, extravertit, tocmai pentru că vine dinspre stand-up comedy şi nu are abilităţile de interiorizare a rolului proprii unui actor, jucând bine un cabotin. Ionuţ Gînju supralicitează în sensul comicului facil (hazliul), pentru a reuşi să îşi facă loc într-o scenă plină de gesturi actoriceşti voite regizoral sau improvizate, necesare sau inutil emfatice. Tăind din personaje sau măcar din efectele de scenă (gesturi cu mâinile, pălării, bastoane etc.) care împăunează rolurile fără sens, dar sporind dinamismul, ritmicitatea, coerenţa, spectacolul ar avea de câştigat. Diana Bucur ar mai avea de lucru la mimică, pentru a fi în acord în permanenţă (nu doar uneori) cu acţiunea scenică, lucru care îi reuşeşte de minune Mariei Câmpean. Muzical, Diana Bucur o salvează pe Andreea Enciu care nu cred că ar trebui cânte singură, deoarece falsează; momentul ar trebui modificat sau preluat în totalitate de solista Operei Naţionale Române Iaşi. Ar fi de dorit folosirea amplificatoarelor pentru instrumente pe toată durata spectacolului, nu doar la final.

Invers situaţiei când decorul deţine propriul glas dramatic, actorii sunt făcuţi să vorbească prin tăceri, gestică, priviri ori stop-cadre. Numai că întâlnim actori talentaţi în roluri de figuraţie – opririle şi tăcerile Mariei Câmpean comunică mai mult decât replicile şi gesturile personajelor din rolurile principale (Andreea Enciu/ Larisa, Alexandru Răbulea/ Paratov). Alexandru Răbulea are o dexteritate fizică de invidiat, dar nu nuanţează în interpretare. Codrin Dănilă (Karandyshev) are câteva momente foarte bune, culmea nu doar atunci când e în elementul său, al comediei (rolul neghiobului), ci mai ales când intră pe contre-emploi. Coeziunea scenică în ceea ce priveşte modalităţile de joc ale actorilor cu experienţă (Georgeta Burdujan/ Ogudalova, Liviu Manoliu/ Knurov) şi cei tineri nu se realizează. Fiecare îşi urmează propriul tipar actoricesc, fără a se plia pe nevoile şi posibilităţile partenerilor de scenă. Liviu Manoliu şi Theodor Ivan fac un tandem interesant, datorat şi cârdăşiei dintre personajele lor mercantile (Knurov-Vozhevatov).

Astăzi, Larisa pare o fantasmă, femeile nu se mai scot la mezat, şi e greu să mai înţelegem o asemenea situaţie, de aceea nici Andreea Enciu nu-şi poate conştientiza rolul (nu are nici experienţă de viaţă şi nici experienţă scenică). În schimb, naivitatea Andreei Enciu, dat fiind că acesteia îi iese parţial finalul (scena despărţirii pe mişcare scenică, dar nu şi ca intonaţie, moartea în tempo lent, din nou exceptând rostirea), e potrivită dacă e să luăm în calcul o posibilă ironie regizorală: în zilele noastre, totul este de vânzare; mai puţin ceea ce contează cu adevărat. O actriţă mai matură, însă, ar fi putut pune punctul pe i: ideea tratării femeii ca obiect în societatea contemporană. Nu am mai văzut-o pe Andreea Enciu jucând pentru a-mi permite o sentinţă definitivă, mai ales că e încă studentă, foarte tânără şi avea mari emoţii. Dar în mod cert nu e încă stăpână pe joc, nu se poate detaşa, gândind în permanenţă ceea ce are de făcut, nereuşind să-şi coordoneze rostirea şi gestica, şi să dea curs unui rol coerent.

Tot de conceptul regizoral ţine modul în care Larisa moare: afirmându-şi iubirea necondiţionată pentru oameni, dincolo de dramă. Radu Ghilaş încearcă o îndepărtare a actorului de rol şi o plasare a dramei la vedere (la un moment dat, Liviu Manoliu şi Theodor Ivan anunţând că: ”de aici începe drama”. Însă, din păcate, actriţa Andreea Enciu rămâne dincoace de rol. E foarte greu pentru ea să desluşească între a intra pe bune în rol şi a juca cu rolul la vedere ca şi cum ar îmbrăca o haină străină, lucru care se practică în teatrul contemporan şi pe care cred că l-a avut în vedere regizorul. Detaşând actriţa de rol, s-ar fi ajuns la idee: Larisa e capabilă să iubească un bărbat pe care îl dispreţuieşte şi, dincolo de decepţie, continuă să iubească oamenii, oricât de meschini şi nedrepţi, preluând asupra sa vina crimei din pasiune săvârşite de Karandyshev, un gest de o nobleţe supremă, complet lipsit de egoism (pentru că victima este ea însăşi).

Cu alte cuvinte, măcar ideile regizorale, dacă nu şi reprezentarea lor în formă artistică, sunt valabile. Pe Radu Ghilaş l-au preocupat şi îl preocupă, fără îndoială, teme dintre cele mai adânci, cum ar fi moartea spirituală a celor ce supravieţuiesc fizic şi reversul – a renunţa la viaţa printre oameni, pentru a trăi prin altceva, sau a muri pentru o idee, a fi capabil de sacrificiu, până la jertfa absurdă pentru o idee abstractă, omenirea. În cazul de faţă, sacrificiul venind din partea unei fiinţe candide, nonactoriceşti convinge destul de mult şi devine limpede ceea ce a vrut regizorul să interogheze, jonglând cu dileme de sorginte dostoievskiană: Ce aţi alege între moartea unui suflet nevinovat şi perpetuarea omului, în stadiul în care s-a ajuns? Ar putea moartea unui copil nevinovat să salveze lumea? Dacă pervertirea şi uciderea unui suflet pur este permisă, mai putem crede în Dumnezeu? 

(Fata fără zestre de Alexander N. Ostrovsky, regia: Radu Ghilaş, scenografia: Cătălin Târziu, muzica: Dragoş Mihai Cohal, coregrafie: Lorette Enache, distribuţia: Georgeta Burdujan, Andreea Enciu, Liviu Manoliu, Theodor Ivan, Alexandru Răbulea, Codrin Dănilă, Alexandru Arnăutu, Ionuţ Gînju, muzicieni: Diana Bucur, Dragoş Mihai Cohal, Adrian Ionescu, Maria Elena Câmpean, Alexandru Arnăutu, premiera: 5 aprilie 2016, Ateneul Tătăraşi, Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)