Caută 
1 MIN
Artista simte nevoia unei constante replieri afective, evocând în imagini nostalgia „rădăcinilor” de care s-a înstrăinat, dar care o definesc, indiferent de spaţiile şi timpurile până acum traversate.
Acum aproape zece ani, Denis Miéville, ex-rector al Universităţii din Neuchâtel, îmi evoca în formule superlative meritele unei artiste de origine română, ajunsă în elita pictorilor din Ţara Cantoanelor. Tot în acea vreme, aflat la Neuchâtel, am cunoscut pe unul din cei mai importanţi filosofi elveţieni, Gerhard Seel, profesor la Universitatea din Berna, căsătorit cu o artistă având obârşii româneşti. Am realizat că este vorba despre una şi aceeaşi persoană. I-am întâlnit pe soţii Seel la Veneţia, cu prilejul unui congres de filosofie, revăzându-i în ocazii similare la Iaşi, în 2011 şi, de curând, în Baia Mare, la vernisajul unei seducătoare expoziţii.
Începând cu jumătatea lui martie, un colţ al Muzeului maramureşean de mineralogie adăposteşte lucrări semnate de Anca Seel Constantin. Născută la Bucureşti, a studiat pictura la Institutul de Arte Frumoase „N. Grigorescu”, stabilindu-se, după căderea comunismului, în pitorescul orăşel elveţian, de care îşi leagă numele, între alţii, Jean-Jacques Rousseau, Friedrich Dűrrenmatt şi Denis de Rougemont (autorul celebrului tom despre L’amour et l’Occident).
Încă din 1992, anul primului contact cu lumea liberă, Anca Seel a reuşit să câştige atenţia publicului, expunând în galerii din marile oraşe ale lumii (New York, Paris, Roma, Londra, Bruxelles, Tokio, Seul). Exersează îndeosebi pictura, colajul fotografic şi compoziţiile în tehnică mixtă. Este pasionată de filosofie şi literatură, tatonând mai toate posibilităţile artistice de convertire a ideilor în suporturi vizuale atractive sau de fortificare a textului scris cu imagini menite să redimensioneze favorabil atât esteticitatea detaliilor, cât şi expresivitatea de ansamblu. A participat în ultimii ani la numeroase expoziţii de „carte-obiect”, inspirate de poeţi (antica Sappho), de filosofi (Rousseau), de prozatori importanţi (marocanul Abdelkébir Khatibi). În acelaşi spirit, ilustrează cărţi ale unor autori faţă de care şi-a descoperit reale afinităţi: Kafka, Eugen Ionescu, Constantin Kavafis, Pier Paolo Pasolini, Agota Kristof. O bUnă confirmare a valorii a venit în 2005, când a fost selectată de către Fundaţia „Henri Clews”, dintre 300 de candidaţi, în vederea participării la un proiect ce reunea la Cannes, în sudul Franţei, opt cei mai buni artişti europeni ai momentului respectiv.
Expoziţia Ancăi Seel de la Baia Mare poartă un generic inedit – Memorii de camee. Cum se explică titlul şi cum se justifică aşezarea sub acelaşi acoperiş a florilor de mină şi tablourilor pictate? Pentru cine nu ştie, cameea este o piatră semipreţioasă policromă, cu structură multistratificată, folosită la gravarea sigiliilor sau la executarea de portrete miniaturale. Forma naturală a acesteia se obţine ca urmare a sedimentelor de rocă depuse la intervale mari de timp. Curgerea timpului este astfel sugerată de chiar „arhitectura” internă a pietrei, care armonizează palierul inaugural cu depunerile ulterioare. Istoria primeşte astfel un chip „pietrificat” şi durabil. De aici şi ideea că există o „memorie” a cameei asemănătoare celei umane, sedimentată, la rându-i, în platouri suprapuse şi succesive. Ce au în comun florile de mină cu operele de artă? Atât unele, cât şi celelalte plac, sunt frumoase şi spectaculoase. În plus – spun unii -, conţin energii vindecătoare. Aşa cum recunoaştem virtuţi terapeutice în efectul mineralelor scoase din adâncuri, la fel admitem posibilitatea unei terapii vizuale, valorificând la maxim potenţialul sanativ al imaginilor pictate.
Anca Seel este un pictor al opţiunilor tranşante. În „geografia” cromatică a tablourilor sale, predomină roşul (culoarea entuziasmului, a emotivităţii debordante, a erosului şi pasiunii), negrul (simbolizînd deopotrivă memoria, timpul, trecutul, penitenţa, disconfortul, regretul), auriul (amintind de fundalul icoanelor bizantine, de nobleţea voievozilor din Carpaţi, de strălucirea veşmintelor aristocraţiei valahe, croite în tipare balcanice şi orientale), albastrul (culoarea rafinamentului intelectual, a speranţei şi optimismului).
Accentele expoziţiei propuse de Anca Seel sunt vădit nostalgice. Dacă ar fi să ne încredem în spusele lui Jean Starobinski (autorul unei schiţe istorice a termenului), „nostalgia” este un cuvânt modern inventat de chiar elveţieni, în secolul al XVII-lea (soldaţii plecaţi multă vreme la război sufereau de mal du pays, dor de ţară); el reuneşte înţelesurile lui nostos (întoarcere) şi algos(durere, suferinţă). S-ar obţine, prin combinare, sensul de „întoarcere dureroasă” spre un „centru” afectiv – pierdut sau îndepărtat. Dispoziţia nostalgică se iveşte în condiţiile unei crize a „locuirii”; ea apare când sinele se dislocă fără voie, tânjind la recuperarea „paradisului pierdut”. Într-un fel, nostalgia este forma metafizică a alienării, în timp ce melancolia (resimţită în termeni de confuzie şi dezacord emotiv) este versiunea clinică sau maladivă a acesteia. Prima se recunoaşte în forma tendinţei de „eternă reîntoarcere” spre un Acasă idealizat, spre instanţele originare ale fiecăruia (familie, copilărie, prieteni, ţara natală…), cealaltă în tristeţe şi nevoia de izolare.
Proiectul Ancăi Seel are certe valenţe identitare. Artista simte nevoia unei constante replieri afective, evocând în imagini nostalgia „rădăcinilor” de care s-a înstrăinat, dar care o definesc, indiferent de spaţiile şi timpurile până acum traversate. Pânzele sale refac în mod sugestiv traseele propriei biografii sentimentale, într-un exerciţiu plastic de lucidă introspecţie şi de lăudabilă sinceritate, care ne învaţă că nu poţi deveni decât ceea ce eşti.
Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie si Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”
