Argumentum baculinum

Cred că universitarul ieşean Luca Piţu, erudit inclasabil plecat dintre noi, a fost cel care a folosit ironic, pentru prima oara, referinţa latină a "argumentului bâtei" ca un posibil mecanism de educare a maselor lobotomizate de propaganda dictaturii ceauşiste, într-un articol din presa studenţească. Pentru prima oară, pentru mine, desigur, care eram un entuziast corector în tipografie, ca un brav secretar-general de redacţie al revistei studenţeşti de cultură Dialog a universităţii ieşene şi, prin efectul datoriilor mele editoriale, eram nevoit să citesc tot ceea ce publica atunci, pe un canal paraoficial (pentru că tot tirajul revistei era destinat, în principiu, îndoctrinării studenţilor şi nu se distribuia decât în cămine, în realitate însă fiind unul dintre foarte puţinele produse culturale unde semnau nume interzise în gazetele oficiale şi care se distribuia underground, printre intelectuali din toată ţara) ASCR-ul din universitate (unde C-ul care semnifica creştin în perioada interbelică fusese, fireşte, escamotat şi înlocuit "politically corect" astfel încât rezultase Asociaţia Studenţilor Comunişti din România).

Scriind codat, în perfecta tradiţie a limbajului dublu al timpului, Magistrul din Cajvana dădea totuşi, unor tineri curioşi ca mine, sugestii de şlefuit mintea şi îndemnuri la cercetare. Astfel încât am aflat rapid că argumentum ad baculum este una dintre cele mai cunoscute erori de logică din teoria argumentării, cu efecte uşor vizibile în polemicile din mediile troglodite, necivilizate, unde dacă nu eşti de acord cu ceea ce afirmă preopinentul eşti în pericol de a primi o ghioagă în cap care să te convingă.

Mi-am adus aminte de acest comportament tribal contemplând melancolic nu atât barbariile săvârşite zilele trecute de hominizii high-tech de la Hamburg la întâlnirea liderilor G20, anticapitalişti de paie cu Iphone 7 şi ţoale de la Zara (care ar merita expulzaţi, fireşte, din iadul capitalist pe care îl abhoră şi aruncaţi în Coreea de Nord, să-şi trăiască visul mâncând – vegan – coajă de copac şi salată de iarbă în parc, în pauzele de preamărire pe stadion a idolului lor politic), cât scena noastră publică, mediatică şi politică.

Intensitatea violenţei de pe scena publică românească, fie ea jurnalistică sau pe reţelele de comunicare socială, a ajuns, cred eu, într-un punct critic. Pe de o parte, politica editorială iresponsabilă care a încurajat limbajul contondent şi injurios, minciunile şi linşajul public pe criterii de palidă creştere a audienţei şi eficienţă de marketing, tolerarea publică a exceselor maladive, pe fond de isterie diabetică, a unui personaj nociv cum a fost Corneliu Vadim Tudor, cel care a dat, nepedepsit, tonul mizeriei mediatice româneşti, reluând la proporţii naţionale stilistica murdară a turnătoriilor sale securiste identificabile azi în dosarele CNASAS-ului, iar, pe de altă parte, contraselecţia năucitoare a personajelor politice din parlament, a cărei degenerescenţă constantă mie unuia îmi produce stupoare şi repulsie. Şi când mă refer la aceste specimene, majoritari, de extracţie socială tristă, interlopi, oameni cu severe probleme de integritate, o masă, vai, de prostalăi lejer alfabetizaţi care se comportă ca nişte bătăuşi la propriu, nu numai la stupidele şi inutilele dezbateri la televizor, unde impostura intelectuală nu e depăşită decât de tupeu şi de vocea răcnită sau băşcăliile groase, de Obor, am în vedere şi prestaţia lor suburbană din parlament, în esenţa activităţii şi rostului lor social, elaborarea de legi. Dacă în forul legislativ ar fi doar mitocănie şi inadvertenţe de limbaj la dezbateri aş mai putea înţelege date fiind mecanismele de selecţie a parlamentarilor, dar activitatea neobosită a scandaloasei majorităţi transpartinice de acum de a mutila Legea în esenţa ei de regulator social, de echilibru al justiţiei şi moralei e, probabil, cel mai periculos efect al "băţului" majoritar. Obţinerea unui vot popular este, desigur, în orice democraţie stabilă un argument inatacabil al legitimităţii politice şi nu voi încuraja aici niciun fel de sofisme care să pună în discuţie drepturile unei majorităţi politice validate ca atare chiar dacă indivizii care alcătuiesc această majoritate parlamentară nu au fost votaţi direct ca persoane fiind doar pioni interşanjabili pe liste de partid şi având, în consecinţă, cea mai slabă formă de legitimitate. (Şi nici nu voi aminti, fireşte, de alegerile democratice care l-au propulsat pe Hitler la putere.) Întrebarea este, totuşi, ce se întâmplă când această majoritate preferă să promoveze doar agenda grupului din care este alcătuită ignorând suveran interesul public? Mai sunt ei legitimi?

Pe fondul cronicizarii stării de asediu în care trăim, dialogul civilizat şi politicos fie el în spaţiul privat, fie în comunicarea publică, cu osebire în lumea politică, a dispărut. Majorităţile politice din ultimele decenii s-au comportat întotdeauna agresiv fie cu limbaj de şuţi care fac legea în cartier, fie cu agresiuni de gang la suspendarea preşedintelui, fie cu subtilităţi de crimă organizată la planul de evadare legală din puşcării a comilitonilor şi a complicilor lor.

Cum oare să depresurizăm exasperarea şi răbufnirile violente care au început să ne fie meniu zilnic, otrăvind viaţa oamenilor obişnuiţi. Cum să tăcem oare, politicoşi, la loviturile cadenţate de baston miliţienesc pe care ni le administrează zilnic, peste ţurloaie, potentaţii zilei, ca "argumente" în dialogul cetăţenilor cu puterea ? Cine ne poate învăţa să fim zen?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor