Atingeri deocheate

Trăirea în captivitatea mobilului a deformat ritualul obişnuit de interacţiune verbală dintre indivizi. Până acum câţiva ani, cunoscuţii obişnuiau să îşi dea bineţe, să dea noroc şi să se privească în ochi când îşi vorbeau. Astăzi, pe post de salut, ne arătăm unii altora mobilele, iar această etalare publică a uneltelor inteligente de care ne folosim pentru a comunica la distanţă are un ceva sălbatic şi indecent. E ca şi cum ai scoate câineşte limba la celălalt spre a semnala că ai vrea să vorbeşti cu persoana respectivă. Dar ce-ar fi dacă în locul mobilului sudat de mână ne-am saluta, amical, cu câte-un puişor de ghioagă?

La ceas de seară, dacă veţi amuţi temporar televizorul, veţi putea observa cum înfloreşte, pe ecran, o lume bizară şi comică. Veţi constata, de pildă, că nici un moderator de emisiune serală nu se mai poate exprima normal fără să aibă un minim contact vizual sau tactil cu mult iubitul telefon mobil. Pe vremuri, crainicul se uita hipnotic în cameră – precum insidiosul şarpe Kaa din Cartea junglei – ca şi cum ar fi vrut să-ţi intre cu privirea în casă. Părea că televizoarele au ochii, iar pereţii, urechi. Astăzi, aproape toţi moderatorii le ţin telespectatorilor câte o predoslovie, apoi, basta!, gazda show-ului se afundă în fascinanta lume tactilă a mobilului, pe care îl mângâie, îl masează şi îl pipăie, cu insistenţă, preţ de câteva ceasuri. Îmi imaginez că la sfârşit de zi, nefericitul mobil, de-ar avea gură, ar exclama, stors de puteri: „Săvârşitu-s-a!”.

Nici comportamentul unora dintre invitaţi nu se lasă mai prejos. Unii îşi depun telefoanele în poală, de parcă abia au făcut un ou şi ard de nerăbdare ca acesta să clocească. Alţii, mai dezinhibaţi, gesticulează energic ori de câte ori scrolează (da, e un cuvânt în uz!) ecranul în căutare de cine ştie ce noutăţi. În tot acest timp, vecinii de platou sunt în real pericol. Unii pot orbi sau pot căpăta un moveu de toată frumuseţea dacă scrolarea eşuează. Alţii pot sfârşi cu nasul spart, dacă mult prea scrolatul mobil le aterizează subit între felinare.

Acestor oameni văduviţi de bune maniere li se opune clasa oamenilor de studio cu obraz fin, care, din evidente raţiuni de bun-simţ, preferă să-şi plaseze jucăria "i-ceva” pe o discretă măsuţă din apropiere, alături de paharul cu apă oferit, prin tradiţie, oaspeţilor care vorbesc până li se usucă gura. O ocheadă asupra talismanului pus frumuşel la vedere e suficientă pentru a le reface vorbitorilor şarmul şi încrederea în sine. Dacă studiem fenomenul cu suficientă răbdare, aflăm că vedete nocturne de teapa vreunui Radu sau Victor nu-ştiu-cum au, doar pentru modestele lor nevoi comunicative, pupitre pe care le umplu cu telefoane mobile de ultimă generaţie, prin care le parvin exclusivităţile de la surse. În sfârşit, nu putem trece cu vederea invitaţii care folosesc mobilul pe post de dispozitiv inteligent de făcut mătănii. În aşteptarea momentului prielnic pentru a pune stăpânire pe cuvânt, respectivii oaspeţi sucesc şi ghigosesc bietele device-uri de zici că mai au puţin şi-i gata cozonacul!

Totuşi, nici moderatorii, nici seraliştii invitaţi la dezbateri nu se compară cu politicienii atunci când e vorba de îndelunga cercetare tactilă a mobilului personal. În cazul celor din urmă, relaţia cu telefonul portabil a depăşit, de mult timp, cadrul îngust al unei activităţi de simplă utilizare şi a căpătat anvergura unei simbioze. Sub acest aspect, marea problemă constă în a identifica cine e parazitul cu beneficii şi cui îi revine rolul de gazdă. Dar nu e cazul să fim răutăcioşi.

În prezent, la sfânta liturghie, Sfântul Mobil stă pe altar, împreună cu Sfânta Scriptură şi cu Sfintele Taine. Când te duci la doctor, medicul îndreaptă, din reflex, mobilul spre tine, ca şi cum diagnosticul cel mai potrivit îl poate pune doar telefonul său inteligent. În plus, cică există chiar procurori şi alţi oameni ai muncii care nici măcar noaptea-n somn nu-şi dezlipesc urechea de pe mobile. Ale altora, desigur.

Pentru că tot am pornit cruciada împotriva proastelor maniere legate de uzul telefonului mobil, poate că nu ar fi rău să înşirăm câteva recomandări făcute de specialiştii în bună purtare.

Evită să răspunzi la telefon atunci când porţi deja o conversaţie cu cineva. În caz că e musai să răspunzi, cere interlocutorului permisiunea de a prelua apelul, scuză-te şi asigură-l că schimbul de replici la distanţă nu durează foarte mult. În felul acesta îţi faci prieteni noi şi ţi-i păstrezi pe cei vechi.

Dacă te afli într-un grup mai mare sau mai mic de oameni cu care ai de împărţit o vorbă, e păcat să strici armonia conversaţiei, apucându-te să trimiţi mesaje către terţi sau să „intri” niţel pe FB. Ce Dumnezeu, până şi Zuckerberg are momente când nu stă pe FB!

Dacă se întâmplă să vorbeşti la telefon într-un loc public, e bine de ştiut că o distanţă de cel puţin trei metri faţă de cei din jur îţi permite să nu împărtăşeşti cu întreg universul experienţele şi trăirile tale cele mai tainice. În tot cazul, specialiştii te îndeamnă să recurgi mai des la „te rog” şi „mulţumesc”, în loc de „… mea” şi „… mă-tii”. De altfel, când eşti la cinema şi te sună cineva, nu mai răspunde cu glas mare: „Sunt la film, în … mea!”, pentru că noi, ceilalţi, ştim deja acest lucru şi îţi mulţumim, în gând, pentru prezenţă.

Înţelegem că vrei să ieşi cumva în evidenţă, dar un ton de apel obraznic şi mult prea intens nu te face mai frumos, mai deştept, mai bogat, mai stilat. În încheiere, te rugăm nu uita să laşi telefonul în pace ori de câte ori viaţa te poartă în baie, în lift, în săli de aşteptare, la spital, la restaurant, la şcoală, la biserică sau în alte spaţii publice asemenea lor. Chiar şi un biet aparat made in China are un infim drept la odihnă şi intimitate!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi