Audienţă la cer

Ei bine, află că în ce mă priveşte (apropo de truda scrisului), hotărârea s-a luat, voi merge până-n pânzele albe, adică până când mă va vizita femeia-comisar, cu nagan şi cătuşe poloneze, ca să mă conducă într-o excursie deosebită, cu trenul-blindat, păzit de tânăra gardă. (Mamă, nu scap de teatru nici în corespondenţa mai intimă!)

Astfel se încheie una din Scrisorile întredeschise ale lui Mircea Filip, pe care a început a mi le trimite, în urmă cu vreo doi ani, şi pe care eu le-am reexpediat, selectiv, la Cronica veche (şi un pic într-o ureche). Scrisori de care am devenit dependent. Totul s-a desfăşurat ca într-o joacă de copchiibătrâni, dar încă puşi pe şotii. Ne redescoperisem, mai ceva ca într-un roman celebru, după vreo 25 de ani de singurătate şi voiam a recupera timpul pierdut (sau câştigat?). Predispoziţia lui ludică, nevoia de a se copilări, pe un fond de seriozitate ce, la el, întotdeauna a prevalat, erau, parcă, mai accentuate ca în anii studenţiei (când l-am cunoscut) şi în perioada imediat următoare. Cu Mircea am fost coleg de grupă estudiantină, la alma mater iassiensis, într-o promoţie din care au emanat nume sonore – unele, de referinţă – în câmpia mioritică a literelor. Bântuiam cenaclurile studenţeşti, sau ne mulţumeam cu propriul nostru cerc (în doi, în trei,/ în care câte vrei ), stropit cu un vin acrişor, dar bun (cum, în urmă cu un veac, bea Eminescu în tovărăşia lui Creangă), cumpărat, cu 2-3 lei, din Piaţa Halei. Mai apoi, destinul ne-a vrut – pe mine redactor la revista Cronica, pe el – secretar literar al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, unde a fiinţat vreme de 18 ani. Şi mai apoi, acelaşi destin l-a rupt din această ambianţă, spre a-l planta în capitală – unde s-a simţit ca un tei smuls din rădăcină. Sau ca un salcâm japonez plantat pe Bulevardul cel Mare (şi Sfânt) din Iaşi. Prietenia noastră, de nimic tulburată, s-a prefirat în straturile de adâncime, precum ploile care, prin ani, devin izvor. Trebuie doar ca cineva, cumva, să-i dea cep, din strânsoarea pământului. S-a întâmplat şi asta, iar Scrisorile sunt chiar acel izvor, în care s-au decantat deveniri – ale lui, ale noastre, ale locului unde şezum, plânsem, sau ne bucurarăm. Deşi a trăit cam tot atâţia ani în Bucureşti, câţi şi în Iaşi, mereu a avut grijă să se revendice urbei bahluviene, ca şi cum cineva i-ar contesta această dependenţă. Nu sunt bucureştean, sunt ieşean. (…) Desprins “prin smulgere” de lumea Iaşului,  din ambientul intelectual şi adaptat lăuntric la cel al Cetăţii, în care respiram de 25 de ani, trebuia depăşită etapa de viaţă 1984/’85, existenţa familiară mie, încă extrem de ataşantă, astfel că m-am pomenit brusc într-un deşert social, fără cercul meu de prieteni, fără relaţiile cordiale cu presa cultural-artistică şi Universitatea, fără proiectele mari ale vârstei, fără veselele cunoştinţe din cercul Paul Dşrumaruţ, fără relaţiile diverse, de familie din Iaşi. Strigătul:sunt în Bucureşti! a devenit răguşit, apoi a slăbit cu totul şi până la urmă s-a fâsâit. Dar – nu există întoarcere! Şi-am rămas. Ce-am câştigat? Un lucru e sigur – am parcurs cu amărăciune şi draci fenomenul scuturării podoabelor din scrisul meu. Bene! Dar mai departe?

Până a vedea ce-a făcut mai departe, să ridicăm cortina la spectacolul literar-artistic pe care Mircea Filip l-a susţinut în Iaşi. Un spectacol de cuvânt, sunet şi lumină. Nu sunt în chestiesă developez prestaţia lui ca secretar literar al Teatrului Naţional, dar faptul c-a rezistat în această funcţie vreme de 18 ani (sub mai multe dictaturi…), spune (aproape) totul. Apa trece, pietrele rămân. Şi da, încă din anii studenţiei, Mircea Filip mi s-a părut ca desprins dintr-un stei, tăiat doar în muchii şi, aparent, nemaleabil. Însă dincolo de aceastră scoarţă – ce putea părea scorţoşenie – hălăduia o lume ce vorbea în basme, un tărâm al fantaziei neţărmurite, din care se întruchipau scrierile sale. Un Saint-Exupery de la Iaşi, s-ar putea zice, dacă-i citeşti Prinţul nisipurilor, Visând la California, Audienţă de noapte, Dactilografa şi Diavolul sau, ca mine, cel din urmă roman (rămas neterminat), din care mi-a trimis, periodic, secvenţe. Decupez, aci, dintr-o Scrisoare, din alta: Îmi plac lucrurile “fumegoase”, intruziunea în fantastic. Deci sunt scriitor fantast. Şi scriu dintr-o prea mare dragoste de real. (…) Nu mă simt partener cu cei care au profesat metoda realismului-socialist, ci mă revendic generaţiei dintre războaie, dovadă fiind fotografia mea de la 2 ani, făcută în timpul unui bombardament rusesc, la 23 iulie 1942. (…) Scriitorii se confecţionează din arbori de rezonanţă, nu din lemn de ulm, din care se fac căruţele ţărăneşti. (Foarte bine şi asta). Eroii mei trebuiau să fie evoluaţi, atmosfera romanelor departe de realul tern şi neinteresant. Cui îi place lucrul fad, fără gust? Nici ciorba astfel gătită n-ar fi bună de sorbit.

Precum s-a văzut şi mai sus, îl preocupa – fără să-l obsedeze – locul şi rolul demersului său literar, punctate însă cu o autoironie de cea mai bună calitate: (…) apropo de ce mă aşteaptă „după aceea”, adică invitat în audienţă la cer. Nu-mi fac iluzii asupra reconsiderării activităţii mele după moarte. Realizările sunt greu de corelat şi valorificat. Uitarea e o lege, iar reconsiderarea se face, chiar la personalităţi infinit mai merituoase decât a mea, vag, convenţional, la întâmplare. Meritele sunt greu de reconstituit când nu mai exişti. Nu spune Eminescu în bătaie de joc „aticismul limbii tale o să-l pună la cântari”?

Prizonier, de mai mulţi ani, unui scaun cu rotile, dar având facilitatea calculatorului şi ajutorul neprecupeţit al Doamnei sale, arhitecta Cezara Mucenic (cu care a arhitecturat, la patru mâini, romanul În bătaia nopţii/ Convorbiri cu o floare), rareori a răzbătut, în Scrisorile pe care mi le-a trimis, câte ceva din presiunea timpului şi disfuncţiile trupului. Dimpotrivă, tonusul a fost unul mereu plin de speranţă: (…) încă se mai poate, încă steaua mai luminează. Eu continui să scriu, adică să fac ceea ce mă pricep mai bine de când mă ştiu.

În zi de duminică, steaua lui, aparent, s-a stins. Spun aparent, întrucât stelele continuă a lumina şi ziua, chiar dacă noi nu le vedem. Oricum (se răsfăţa într-o scrisoare), când, la Judecata de Apoi, s-o face strigarea catalogului celor din clasa prozatorilor preocupaţi de domeniul fantasticului, el, Mircea Filip, va spune: prezent!.

Cât despre o carte clădită din Scrisori întredeschise (nu doar către mine), cu care îl ispiteam, ideea l-a cucerit, poate l-a şi stimulat întru revigorarea genului, aflat în suferinţă, dacă nu cumva intrat în desuetudine. O asemenea carte, ca născută din spuma zilelor (ar zice Boris Vian), sau poate ca Venus din apa mării, ei, da, sigur că s-ar putea naşte o astfel de vietate literară exersând arta prieteniei, precum un mare maestru ar interpreta „Preludiul la unison” de Enescu. Şi pare-mi-se noi chiar asta am făcut, dar cu gândul la alte trebi de-ale momentului: am trudit la un epistolar fără frontiere, s-ar zice.

Fie, aceasta, prima scrisoare pe care i-o trimit dincolo de frontierele cunoaşterii.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist