AVE CAESAR!

Cuvintele tulburătoate ale Poetului, de la dispariţia căruia se împlinesc, pe 24 aprilie, şase ani, nu sunt fără rost în aceste zile premergătoare Sărbătorilor de Paşte. „Don Cezar” a fost un Înainte­mergător a cărui ardere spirituală şi har poetic vor rămâne încă de desluşit pentru generaţiile viitoare de iubitori de înţelepciune.

O stranie coincidenţă a făcut ca zilele acestea, în timp ce răscoleam nişte cărţi din „depozitul meu de poezie” să dau peste exemplarul din La Baad dedicat de Cezar Ivănescu fiicei mele, şi ea „leoaică” în zodie ca şi marele dispărut, iar literele stranii, colţuroase, adevărată semnătură imperială, să-mi stârnească o acidulată tulburare. „Don Cezar” (alint respectuos cu care prietenii semni­ficau nu numai trimiterea inevitabilă la Don Quijote, ci şi plecăciunea respectuoasă în faţa şefului de clan poe­ticesc) are în această lună şase ani de când s-a retras nedrept şi neaşteptat în veşnicie. Cu îngăduinţa Dumneavoastră, cititorii mei, aş vrea să-l las pe el, în Săptămâna Patimilor din acest an, să ne reamintească ultimul său cuvânt, de rămas bun în veac, aşa cum ni-l redă o înregistrare transcrisă şi publicată de fiica sa adoptivă. Iată-l, memento al unei trăiri duhovniceşti şi cultu­rale intense, neobişnuită pentru noi, şi ca un gest superior de iertare creştinească pentru cei care l-au ucis simbolic:

“Mulţumesc Domnului Isus Hristos şi Maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat, ei mi-au stat tot timpul alături. Tuturor celor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez mai ales acelora risipiţi prin lume mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune, e ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Lor le urez să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină. Dacă Dumnezu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că-mi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit, încercat peste o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, el s-a salvat totuşi şi a rămas în mare parte neatins de rău. Mă rog pentru învierea lui.

În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enu­me­rarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană pro­fundă şi au depăşit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.

În faţa lor mă plec precum statuile din templu în faţa lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor modela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genial un prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinereţe, am citit o carte intitulată „Mai stră­lucitor decât o mie de sori”, care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în univers decât să batjocoreşti sufletul unui om.”

Sărbătoarea Învierii, moment crucial al esenţei cre­dinţei creştine, reprezintă un bun moment pentru reflecţie, căinţă şi purificare interioară. Cuvintele tulburătoate ale Poetului, de la dispariţia căruia se împlinesc, pe 24 aprilie, şase ani, nu sunt fără rost în aceste zile premergătoare Sărbătorilor de Paşte. „Don Cezar” a fost un Înainte­-mergător a cărui ardere spirituală şi har poetic vor rămâne încă de desluşit pentru generaţiile viitoare de iubitori de înţelepciune. Plasarea sa ontologică în spiritul originar al poeziei, care era incantaţie, vibraţie mitologică, rădăcină de sens într-o lume magică îl face astăzi să fie încă greu de înţeles de cei care nu au orizontul interior suficient de sensibil în manieră intuitivă sau cărora le lipsesc infor­maţiile şi lecturile erudite care au hrănit versurile profetice, frisonante şi mustind de sens care au făcut poezia lui Cezar Ivănescu să fie o încercare iniţiatică şi nu o gargară salo­nardă, atentă la mode şi servilă găştilor literare.

Am simţit nevoia să-l evoc aici, frugal, în contextul curăţirii sufleteşti pe care o necesită pregătirea întâmpinării Învierii Mântuitorului, nu ca pe o formă de spovedanie, ci, mai curând, ca pe invitaţie la cuminecătură. Cuvintele sale în faţa morţii sunt profetice şi pilduitoare şi, mai ales, iradiază o stăpânire de sine superioară, cea care ne îndeamnă să „iertăm greşiţilor noştrii”, pe care numai adevăraţii creştini o pot pune în operă. În opera unui vieţi trăite întru adevăr, cu intensitate şi credinţă. Daţi-mi voie, deci, să pun sub semnul său mărturisirea de credinţă din acest an:

Hristos a Înviat!