Caută 
1 MIN
Video
Pacienţii sunt, mai întâi, la mâna angajatorilor care pot alege să plătească sau nu asigurare medicală angajaţilor; apoi a firmelor de asigurări, care decid să deconteze sau nu serviciile de spitalizare; în fine, la mâna spitalelor care pot accepta sau nu asigurarea.
Time Magazine a deschis ediţia din 4 martie 2013 cu o anchetă de excepţie semnată de Steven Brill sub titlul “De ce ne omoară facturile medicale”. Cine este curios să vadă măcar coperta acestei ediţii, ilustrată sec şi amar, poate accesa ediţia online: o simplă pastilă, inscripţionată “pastila amară” („bitter pill”), explică metaforic mesajul articolului scris în roşu şi negru de dedesubt. În stânga, o legendă explică ce este, la propriu, pastila amară: “o tabletă de acetaminophen costă 1,5 dolari. Spitalul va încasa cu până la 10.000% mai mult”. Nu este nici o greşeală de tipar aici. Visul American devine pentru cei mai mulţi un coşmar la poarta spitalului. Prin calcule detaliate ale câtorva facturi medicale, Steven Brill explică simplu, pe înţelesul tuturor, cum americanul de rând devine victimă a celui mai costisitor sistem sanitar din lume.
Articolul din Time începe cu experienţa teribilă a unui cuplu de 40 de ani, din Ohio, din momentul în care soţul este diagnosticat cu limfom non-Hodgkin. Cu toate că cei doi soţi plăteau o asigurare medicală de 20% din venituri, spitalul oncologic din Houston Texas, unul din cele mai renumite din ţară, nu i-a acceptat asigurarea. Prin urmare, cei doi au început să împrumute bani de la părinţi ca să acopere facturile: 48.900$ doar pentru o examinare de şase zile în scopul deciderii tratamentului; peste doar o săptămână, alţi 35.000$ doar pentru a începe tratamentul. Pentru că încasarea banilor nu fusese confirmată de bancă, pacientul a fost ţinut în sala de aşteptare cu dureri mari înainte de a fi văzut de medici. În total, costul plătit în avans pentru o primă rundă de chimioterapie a fost de 83.900$. Reporterul merge pe firul acestor costuri şi ajunge la concluzia că preţurile sunt umflate la dimensiuni sfidătoare. Pentru o pastilă care costă 1,5$ pacientul plătise 283. Pentru o doză care costă aproximativ 3.000$, spitalul încasase aproape 14.000. Pentru analize de sânge al căror cost total se ridică la câteva sute de dolari, pacientul a plătit 15.000$. Şi aşa mai departe. Răspunsurile spitalului la întrebările jurnalistului sunt cinice: “Problemele cu privire la finanţarea îngrijirilor medicale sunt complexe atât pentru furnizori, cât şi pentru pacienţi şi autorităţi. Practicile de eliberare şi colectare a facturilor sunt asemănătoare cu cele din alte centre medicale din ţară”.
Finanţarea serviciilor medicale e, într-adevăr, o problemă complexă şi greu de descifrat, ceea ce este în mod cert în avantajul furnizorilor. În Statele Unite, dreptul la sănătate nu există. Îngrijirile medicale nu intră nici în zona “necesităţilor de bază”, ca mâncarea sau întreţinerea. A-ţi permite să fii îngrijit e, pentru cei mai mullţi, un lux. În dezbaterile publice pe această temă, auzi adesea că singurii care beneficiază de servicii echitabile şi la timp sunt puşcăriaşii. Libertatea, banii sau viaţa, aşadar.
Pacienţii sunt, mai întâi, la mâna angajatorilor care pot alege să plătească sau nu asigurare medicală angajaţilor; apoi a firmelor de asigurări, care decid să deconteze sau nu serviciile de spitalizare; în fine, la mâna spitalelor care pot accepta sau nu asigurarea, ca în cazul eroilor din Time Magazine. Spitalele contribuie semnificativ, alături de ceilalţi actori de pe piaţă, la creşterile exponenţiale ale facturilor. Există şi servicii ieftine, în America, pentru categoriile defavorizate. Şi mai proaste însă – spun unii. Copiii, vârstnicii şi cei sub limita sărăciei beneficiază de cele două programe federale administrate de Departamentul de Stat pentru Sănătate: Medicaid şi Medicare. Jurnalistul de la Time Magazine analizează în paralel preţuri la aceleaşi tratamente încasate de spitalul oncologic din Houston şi de programele federale, iar concluzia e că acestea din urmă sunt constant de cel puţin zece ori mai mici! Şi acestea acoperă costurile, iar jurnalistul demonstrează că preţurile programelor federale sunt mai apropiate de costurile reale. La polul opus, spitale ca cel din Houston, care, atenţie, e unul non-profit, încasează de zece ori mai mult, lucru reflectat în salarii imense pentru personalul executiv şi staful medical, în aparatură medicală şi clădiri de lux sau pur şi simplu în achiziţionarea competitorilor pentru a domina piaţa.
Articolul din Time Magazine îndeamnă la reflecţie. Până la ce limită sacrificiul echităţii pe altarul calităţii este etic şi acceptabil? Sistemul sanitar american înghite cei mai mulţi bani din lume: potrivit ultimelor statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în 2010 SUA a alocat pentru sănătate 17.9% din PIB, în condiţiile în care România a alocat 5.6%, iar India şi China, ţări cu economii dinamice – au alocat 4%, respectiv, 5.1%. Dacă în SUA alocaţia pentru sănătate pe cap de locuitor e de 8.362$, în România e de peste 10 ori mai puţin: 811$. În general investiţiile se reflectă în statistici. În India, speranţa de viaţă este de 64 de ani, iar mortalitatea la copiii mai mici de 5 ani e 61 la 1000 de locuitori. În România, speranţa de viaţă e 73.5 ani, iar mortalitatea infantilă e 13 la mie. În Statele Unite, speranţa de viaţă este 79 de ani, iar mortalitatea sub vârsta de 5 ani e 8 la mie. Pe de altă parte, Spania, care în 2010 a alocat pentru sănătate 9.5% din PIB şi 3027$ pe cap de locuitor, speranţa de viaţă e 81 de ani, iar mortalitatea infantilă e jumătate decât în SUA: 4 la mie. Similar, Suedia a investit 9.6% din PIB, iar speranţa de viaţă e 82 de ani, mortalitatea infantilă fiind doar de 3 la mie. Concluzia e că cel mai costisitor sistem nu aduce neapărat cele mai bune rezultate. Jurnalista americană Laurie Garrett, laureată Pulitzer şi vocea, probabil, cea mai puternică din lume în probleme de sănătate globală, declara pentru DilemaVeche, că e surprinzător că tocmai Statele Unite care au contribuit la crearea unor sisteme de sănătate bazate pe acces universal în Japonia, Coreea de Sud sau chiar în Europa occidentală prin planul Marshall, nu realizează că aceasta e în contradicţie totală cu felul cum abordează sănătatea în propria ţară.
Sistemul american este, cu siguranţă, nu doar cel mai scump, dar probabil şi cel mai inovativ: premiile Nobel în medicină de aici vin; cele mai noi tehnologii şi servicii aici sunt experimentate, iar de aici sunt exportate mai departe, contribuind, aşadar, la progresul general al umanităţii. Cine îşi poate permite, poate beneficia în State de cele mai bune servicii din lume. Sistemul e impecabil organizat. Saloanele de la spitalele universitare de top mondial ca Duke, Cleveland, Houston, Harvard sau Johns Hoskins arată exact cum aţi văzut în filme.
Dar este această balanţă acceptabilă? Merită echitatea accesului la serviciile de sănătate sacrificată pentru calitate, leadership, inovare? Iar dacă da, până la ce limită?
