Biblioteca din portofelul unei doamne

Cum în vara asta mi-am părăsit pentru mai bine de o lună domiciliul (nu, nu pe cel conjugal), cum, oricât de încăpător ar fi portbagajul maşinii, niciodată nu reuşesc să îndes în el toate cărţile de care cred că am nevoie, car după mine, ca de fiecare dată când sunt în vacanţă, un ebook-reader. I-am descoperit în timp modul de funcţionare şi, uşor-uşor, am ajuns să îmi placă ceea ce iniţial respingeam din principiu. Avantajul e că în dreptunghiul gri care are proporţiile portofelului unei doamne încap cam 4000 de cărţi. Adică aproape jumătate din cât estimez că am eu în biblioteca personală. (Fireşte, nu le-am citit pe toate, dar mă consolez la gândul că am citit destule altele…) Şi iată-mă privind la început sceptic, apoi din ce în ce mai prietenos, la fleacul acesta plin de promisiuni. De regulă, mă ataşez de lucrurile mele; am tabieturi de care sunt aproape dependent şi majoritatea sunt legate de lucrurile între care mă învârt zilnic. Nu e greu, deci, de ghicit de ce micul obiect mi-a devenit simpatic instantaneu.

Dar cum să pui semnul egalităţii între pereţii plini de cărţi pe care le-ai cumpărat în timp, uneori cu emoţii care depăşesc alte victorii personale şi un mic obiect care-ţi încape lejer în buzunar? Sigur, îmi spun, important e să citeşti, nu contează cum… Ba contează, mă corectez prompt. Pentru mine chiar contează. Aşa se face că, de o săptămână, mă frământ având de ales între volumele care îmi ocupă mare parte din spaţiul domestic şi cele care se măsoară în MB (sincer, ştiu doar aproximativ ce înseamnă asta). Şi aleg seara, înainte de culcare, varianta inedită: citesc şi recitesc, pe ecranul prietenos al micului dreptunghi, aventurile lui Sherlock Holmes, o carte despre iubirea adolescenţei mele (Iron Maiden), Proust sau Balzac în franceză, ba chiar nişte romane medievale despre Regele Arthur. Plus sute de alte titluri, cele mai multe romane, dar şi cărţi de istorie medievală, într-o configuraţie care se modifică permanent. Mă alint, altfel spus. În formatul clasic, pe hârtie, nu aş fi găsit răgazul să mă întorc la astfel de texte. Aşa, îmi spun, e pentru amuzament; îmi permit, din plăcerea de a mă bucura de obiectul cel nou care-mi stă cu atâta insistenţă în preajmă, să trec peste obligaţiile de lectură, peste timpul care e atât de zgârcit cu mine şi să mă joc.

Pentru că asta e senzaţia. Că mă joc. Citesc de când mă ştiu zilnic şi uneori în reprize mai lungi decât o zi de muncă; asta creează nişte ticuri, nişte automatisme. De pildă, tendinţa mea permanentă este să iau creionul (mecanic) în mână şi să zgârii ecranul noului aparat. Lectura este dependentă de micile gesturi care o însoţesc. De poziţia în care citeşti, de starea în care te afli. Până aici, nici o problemă. Dar pentru mine cititul e un act de care mă bucur cu toate simţurile: o carte nouă are mirosul ei, pe care îl testez adesea, una veche are şi ea şarmul ei. Gestul elementar al cititului este legat, spunea un înţelept, de mâna care ţine cartea. De ani de zile sunt un maniac: puţine lucruri (pentru cârcotaşi sublinez: lucruri) mă bucură mai mult decât cărţile. Îmi plac pur şi simplu ca obiect, nu îmi imaginez un spaţiu al meu nesufocat de cărţi. Lectura, cel puţin în cazul meu, este şi un act hedonist. Sufăr de faptul că nu pot citi mai multe cărţi în acelaşi timp, deşi mi-aş dori; asta nu mă împiedică să le adun în jurul meu, în pat, pe canapea, la birou sau în orice alt loc şi să mă limitez, cu strângere de inimă, doar la una dintre ele. Citesc la bibliotecă, la catedră, în casă, pe canapea sau în baie, citesc şi pe stradă.(Sigur că am intrat, din pricina asta, şi cu capul în stâlp…) Mania asta, pe care o admir şi la unii dintre prietenii mei (nu mulţi), mă face să fiu mereu cu simţurile stârnite. Sunt ca un alcoolic căruia i se promit permanent noi şi noi ispite. Englezii spun frumos bookaholic. Când îmi place o carte, nu îmi este suficient să o citesc, vreau să o am şi ca obiect. Slavă Domnului că în meseria asta este permisă „poligamia”.

Dar ce este cartea? Un simplu obiect? Fireşte că nu; e un obiect care te trimite în zone nebănuite. O pagină tipărită poate cuprinde în ea lumi peste lumi. Mai înţelepţi decât noi, medievalii îşi imaginau universul ca pe o carte care se cere interpretată permanent. Ei bine, noul obiect care îmi stă alături de o săptămână mă pune pe gânduri: citesc şi parcă nu citesc. Îmi place şi parcă nu îmi place. Dar îmi place… (V-am încurcat?)

Ştiu, e o temă deja tocită: va dispărea cartea ca obiect de hârtie? Cel mai probabil, trăim într-o lume mult prea indiferentă faţă de cărţi şi mult prea pragmatică. Noi, cei deja condamnaţi, nu o să renunţăm uşor la ticurile noastre; dar sunt convins că un tânăr va prefera clar varianta electronică. E bine, e rău? Nu ştiu, dar mereu ceva se pierde atunci când ceva se câştigă… Dar pentru mine unul (şi pentru mulţi deja nostalgici ca mine) în mod sigur cartea de hârtie nu va fi depăşită niciodată. Puţine lucruri se compară cu entuziasmul şi curiozitatea de a scormoni prin anticariate (în primul rând) şi prin librării. Ce e drept, practic mai des varianta on-line, dar nu cu aceeaşi satisfacţie. Diferenţa dintre o carte de hârtie şi una electronică este (fluier în biserică!) similară cu cea dintre o femeie pe care o strângi în braţe şi una cu care flirtezi pe net. Sigur, din lipsă de timp, de spaţiu, putem recurge la varianta mai comodă. Dar e păcat! 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”