Bila albă, bila neagră

Votul secret din Parlament rămâne o culme guvernării transparente. Dacă ar fi să întrebi un deputat sau un senator de ce votează aşa, ţi-ar răspunde că scrie în regulamentul camerei. De parcă regulamentul ar fi o a cincea evanghelie, şi nu produsul Legislativului. Dar de ce şefii camerelor se aleg prin vot secret? De ce unui ales i se ridică imunitatea prin vot secret? Ce este de ascuns, de fapt, curajul unora sau frica altora de a vota pro sau contra?

Înainte de a schimba ceva în acest sens, în altă parte ar trebui umblat. De exemplu, la eficienţa stufosului aparat legislativ, amplificat la alegerile din 2012 prin nepăsarea tuturor partidelor. La începutul lui 2015, aceeaşi lege electorală absurdă este în vigoare. La o distanţă şi mai mare, de peste cinci ani, rezultatul referendumurilor din 2009, care somau Parlamentul să se reducă la o singură cameră cu 300 de aleşi, este în continuare ignorat de cele două camere cu un total de aproape 600 de aleşi. Chiar e nevoie de acest întreg batalion?

Nu mai departe de luni seară, doar trei sferturi dintre membrii Camerei Deputaţilor au votat pe subiectul cererilor DNA emise pe numele Elenei Udrea. Nicio firmă din România, fie ea de stat sau privată, nu-şi permite un chiul de 25 la sută dintre angajaţi. Parlamentul este singura excepţie. Trebuie remarcat că 75 la sută este o prezenţă mare pentru această uriaşă maşină de tocat bani numită Parlament. Până la prezidenţialele de anul trecut, abia dacă venea la treabă jumătate din efectiv, de parcă ar fi existat o înţelegere tacită între partide care, când şi pe cine să convingă să fie prezent în sala de plen, prin rotaţie.

Pe lângă dezinteresul proverbial, mai răresc desişul parlamentar DNA, DIICOT şi ANI – atunci când li se dă voie. În cazul Vosganian, de exemplu, nu a fost voie. Bineînţeles, prin vot secret s-a spus "nu" începerii urmăririi penale.

Nu este limpede pe ce criterii sunt aleşi în comisii cei care reuşesc să acceadă în Parlament. În Comisia de control a SRI, care cuprinde trei senatori şi şase deputaţi, niciun membru nu are studii juridice. Noroc că doi dintre ei (între care şi preşedintele) au urmat cursuri de specialitate la Academia Naţională de Informaţii. Pe de altă parte, trei dintre cei nouă au fost sau sunt încă subiecte de primă pagină în mass-media. Cu toate acestea, Serviciul funcţionează bine. În comparaţie, Comisia de învăţământ a Camerei Deputaţilor, de exemplu, este plină de cadre didactice. Nu e şi suficient ca învăţământul să funcţioneze cum trebuie.

Pe măsură ce anchetele procurorilor pătrund tot mai adânc în sistem, această ruptură sau blocaj birocratic devine tot mai evident(ă). Pentru că nu criteriile de competenţă stau la baza alegerii sau desemnării elitelor în funcţii cheie, ci oportunismul. Iar asta se va vedea cel mai bine atunci când preşedintele Iohannis va reuşi să-şi formeze o majoritate în Parlament.

Contează mai puţin dacă Hellvig va fi numit şef peste SRI sau nu. Contează mai puţin dacă Iohannis va fi mai aprig (în acţiuni) decât Băsescu sau nu. Ce contează este o clasă politică responsabilă, care, Doamne fereşte, în caz de război ar fi în linia întâi, dar nu cea de la plăcinte. Ce am văzut până acum a fost doar o eternă coadă la patiserie şi, din patru în patru ani, un schimb de locuri între vânzători şi clienţi.