Biroul profesorului

Absolvent al Facultăţii de Medicină la I.M.F. Iaşi(1964) şi al Facultăţii de Istorie-Filosofiela Universitatea "Al.I.Cuza" (1974) şi-a început cariera medicală ca medic la Circumscripţia medicală C.F.R. Iţcani-Suceava, între anii 1964-1968, perioadă despre care afirma că "a fost una dintre cele mai frumoase perioade" din viaţa sa, fiind atras de arta diagnosticului şi a comunicării cu pacientul.

Din 1968, se întoarce, însă, spre partea atât de logică şi incitantă a ştiinţelor fundamentale, devenind asistent la Facultatea de Medicină din Iaşi, la disciplina de Fizică Medicală, devenită ulterior Biofizică, şi, din 1994, sub conducerea sa, Biofizică medicală şi Medicină Nucleară. Aici îşi va dezvolta întreaga carieră profesională. "Am ales acest domeniu din mai multe motive, printre care o anumită independenţă în gândire şi posibilitatea de a avea relaţii ştiinţifice", mărturisea.

Stagiile de Biofizică şi Medicină nucleară urmate în Franţa (Lyon şi Paris), începând cu anul 1974,(dintre care celebra Bursă a Colegiului de Medicină al Spitalelor din Paris)i-au marcat definitiv viaţa. Aici a aprofundat tehnici de bază pentru cercetarea fundamentală in vitro, îndeosebi tehnici de microscopie electronică, şi a preluat modelul biofizicii în relaţie cu medicina nucleară, pe care, reîntors în ţară, l-a dezvoltat şi în laboratorul de la I.M.F. Iaşi. Parisul a rămas, pentru toată viaţa, oraşul său de suflet, unde revenea, ca pentru o gură de oxigen pentru minte, inimă şi suflet, aproape în fiecare an. A dezvoltat o puternică colaborare ştiinţifică, dar şi relaţii de prietenie care au durat tot restul vieţii cu medici din Franţa(H.Mehier). A contribuit în mod esenţial la organizarea, într-o perioadă în care părea neverosimil un astfel de proiect, Zilelor franco-române de Biofizică şi Medicină nucleară, prima ediţie – Bucureşti, 1983; ediţia a II-a – Paris, 1984; ediţia a III-a – Iaşi, 1985; ediţia a IV-a – Marsilia, 1986. A cultivat strânse relaţii de prietenie franco-române inter-universitare, fiind un vorbitor excelent de limbă franceză şi un mare francofil – fapt recunoscut şi răsplătit în 2003, cu decoraţia l’Ordre de Palmes Académiques, în rang de Chevalier. A fost unul dintre promotorii programului de studii cu predare în limba franceză la U.M.F. "Gr.T.Popa" Iaşi. A fost, de asemenea, iniţiator al Şcolii Doctorale şi a unor cursuri în care a valorificat cultura sa vastă (Medicină şi cultură) şi calităţile sale de cercetător (Metodologia cercetării şi documentării ştiinţifice).

Între anii 1990-2004, a făcut parte din conducerea Facultăţii de Medicină, primii 6 ani în calitate de secretar ştiinţific, ulterior, timp de 8 ani fiind unul dintre cei mai apreciaţi Decani ai facultăţii. A fost distins cu două premii "Victor Babeş" ale Academiei Române în 1991 şi 2001 şi Premiul "COPYRO" în 2003. A fost membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale. A reuşit să dezvolte o şcoală de Biofizică şi medicină nucleară şi să conducă un Laborator modern de Biofizică şi de Medicină nucleară, singurul de acest calibru din Nord-Estul României, laborator care azi îi poartă numele.

Cu talent deosebit al scrisului medical ne-a lăsat moştenire multe cărţi şi un număr impresionant de articole ştiinţifice. Dintre acestea, inegalabil rămâne celebrul Dicţionar medical, reactualizat periodic, apărut în patru ediţii (2001, 2004, 2007 şi 2010) la Editura Medicală, monografia Biomembrane şi patologie, în două volume (Editura Medicală) şi o biografie a premiilor Nobel (Nobel: retrospectivă 1901 – 1995; Laureaţii premiului pentru fiziologie şi medicină), apărută în 1996 la Editura Omnia.

A scris mult pentru Viaţa Medicală, unde avea o rubrica, foarte apreciată LEXIS. Iubea premiile Nobel şi imediat după anunţarea Premiului Nobel pentru Medicină şi Fiziologie, în fiecare an, scria primul material care apărea în Viaţa medicală. La rubrica LEXIS din săptămânalul Viaţa medicală, muncea aşa cum muncea la tot ceea ce făcea, enorm. Şi asta nu fiindcă nu ar fi putut să scrie un articol rapid, din «bibliografia» pe care o avea în minte, ci fiindcă era convins că fiecare lucru trebuie să fie foarte bine făcut.

Dar, personalitatea Profesorului putea fi cel mai bine percepută atunci când pătrundeai în universul său, în biroul său.

Deschizând uşa pe care scria "Prof.dr.Valeriu Rusu" pătrundeai într-un univers, complex şi pitoresc. Biroul profesorului fascina pe oricine intra în acest sanctuar. Atmosfera era dominată de cărţi, care se înghesuiau de sus până jos, pe birou, pe scaune, chiar şi pe jos, pe rafturi, pe mese… De jur împrejur, teancuri de cărţi într-o dezordine mai mult sau mai puţin aparentă, o dezordine care arăta cât de mult se lucra cu ele, o dezordine ordonată, parcă în acord cu noţiunea de "cristal fluid" ca expresie a fluidităţii membranare, teorie pe care marele maestru o prezenta atât de plastic şi clar studenţilor săi. Ordonată – fiindcă Profesorul ştia oricând unde trebuie să caute un anume lucru, în acest univers. Un univers al cărţilor al căror conţinut exista incriptat în mintea Profesorului, reprezentând o părticică din multele lucruri cuprinse aici. O expresie evidentă a acestei proprietăţi greu de înţeles a neuronilor umani, aceea de a putea stoca cantităţi inimaginabile de informaţii, posibil nu numai de redat, ci şi de procesat, într-o manieră complexă.

Ochii ţi se opreau fără să vrei pe tot felul de lucruri deosebite, diferite. Cărţi ştiinţifice valoroase prin conţinut, cu titluri atrăgătoare, pasionante, nu doar strict de specialitate; reviste deschise la o anumită pagină (PLS, Science) pentru o temă incitantă etc. Printre multele cărţi se zăreau: scoici, corali şi alte minunăţii subacvatice, adunate într-o pitorească colecţie, plantele, pe care le iubea şi îi plăcea să le îngrijească singur, înviind atmosfera de muzeu şi bibliotecă, şi tot felul de alte mici ciudăţenii pitoreşti, aduse din diferite colţuri ale lumii în care fusese, printre care cele din Franţa erau cele mai numeroase: le grenouille de bienvenu (un broscoi adus de malurile Senei, care orăcăia strident când intra cineva pe uşă), numeroase brelocuri cu Tour Effel, atârnate de un creion, câteva poze pitoreşti (profesorul pe o cămilă într-un dialog şi acceptare tacită, profesorul cu o mulţime de cărţi în jurul capului său, care parcă se continuau cu acelea existente în mintea sa – poza care îi plăcea cel mai mult -, poza lui Dilan, câinele lui iubit), pietre semipreţioase cu forme ciudate, tablouri neobişnuite (de exemplu din aripi de fluture) aduse tot din diverse colţuri ale lumii, lucrate manual şi care, cu siguranţă, ascundeau în spate o istorie a achiziţionării lor, însemnând plăcerea de a vorbi, într-o dulce târguială, pe care profesorul adora să o practice din dragul de a vorbi cu oamenii, stimulându-i să povestească despre meşteşug şi realizare. Un peşte fugu (amintind de relaţia dintre tetrodotoxina şi canalele de sodiu) se legăna uşor, atârnat de braţul unei veioze, deasupra biroului, martor constant al atâtor şi atâtor seri lungi în care becul veiozei lumina manuscrisul la care profesorul lucra, scriind apăsat şi îngrijit, cu un pix cu gel, care-i plăcea fiindcă aluneca uşor, probabil asemenea gândurilor sale. Un fotoliu şi un CD player rătăcite printre cărţi, ca şi scrumiera, ascunsă, trădau viciul la care nu a putut renunţa, ţigara. Un sac de «gorgoase» pentru căţeii din jurul Laboratorului, pe care îi botezase cu nume pitoreşti – Bixel, Blănosu – şi care erau în extaz când îl vedeau că apare. Undeva un afiş atârnat afirma că "Un birou ordonat este semnul unui creier bolnav".

Acesta era locul în care profesorul rămânea adesea până seara târziu, spre miezul nopţii, şi în care se poate spune că a trăit o viaţă de om.

Ce era extraordinar în personalitatea Profesorului Valeriu Rusu? Ce atrăgea şi cucerea sutele de studenţi care-i umpleau amfiteatrele şi pe toţi cei care-i păşeau pragul? Ce-l făcea atât de iubit de studenţi încât ani mulţi după ce treceau de Biofizică, tot îl căutau, colindându-l, de exemplu, cu drag şi respect, an de an? De unde venea «aura» care-l transforma dintr-un om nu foarte «mare la stat» într-un om atât de respectat şi îndrăgit? Toate erau expresia personalităţii sale: un erudit, o minte enciclopedică, fire complexă – cum îi şade bine unei personalităţi – cu o sensibilitate aparte. Seriozitate + autoexigenţă extremă = profesionalism, aceasta era esenţa sa, pe care o redescoprim astăzi. Înainte de toate, era, însă, un mare iubitor al profesiei de educator şi formator al minţilor studenţilor şi doctoranzilor. Un profesor drept, care nu se lăsa influenţat decât, uneori, de propria-i inimă, un dascăl care reuşea să găsească drumul spre partea neînţeleasă a fiecăruia dintre învăţăceii săi, cizelându-le, uneori cu exigenţă, dar întotdeauna cu rezultate excepţionale, aptitudinile pentru cercetarea medicală.

Sunt oameni «mari» fiindcă au un anumit talent, legându-şi viaţa de un anumit construct. Profesorul Valeriu Rusu a fost redactor şef timp de 20 ani (1994 – 2014) a primei reviste medicale din România (1833) – "Revista Medico – Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi", cea mai veche societate medicală din Europa de Sud-Est. Numai profesorul Gr. Teodorovici a păstorit un interval atât de lung, garantând prin profesionalism succesul unei reviste medicale cu o prestigioasă tradiţie.

Mai avea încă multe de spus, după cum mărturisea în urmă cu ceva timp: "Mai am şi alte proiecte, dar finalizarea acestora nu depinde numai de mine… nu ştiu dacă timpul va mai avea răbdare". Timpul nu a mai avut răbdare. S-a dus dintre noi, dar va rămâne viu în amintirea noastră, ca şi imaginea persistentă a sanctuarului pe care l-am numit simplu: biroul profesorului.

Cipriana Ştefănescu, EugenTârcoveanu (Spitalul Universitar "Sf. Spiridon" Iaşi)