Boala curentului

Citesc cu plăcere textele Simonei Tivadar. Autoarea publică o cyberliteratură de calitate, şi, divagând, mă gândesc că, în urmă cu aproape un veac, trăiau medici vrednici care erau şi buni scriitori, în timp ce astăzi e cam greu de găsit un doctor în stare să scrie o reţetă lizibilă, darămite o povestioară! Ca specialist în diabet, boli de nutriţie şi metabolism, Simona Tivadar are deprinderea de a surprinde, cu umor, măruntele procese de mistuire care întreţin micile arderi ale vieţii. Într-un crochiu scris cu vervă, Boli autentice româneşti care m-au albit prematur, autoarea înfăţişează, în câteva rânduri, popularitatea pe care o are, la noi, boala curentului, adică suferinţa iscată de „adierea aceea uşoară atunci când se deschide o uşă într-o încăpere în care e şi un geam deschis”. Anamneza bolii e, de asemenea, înfăţişată ca la carte: „Ah, vestuţele tip moartea pasiunii, tricotate din resturi sau încropite din bucăţi de blană falsă din orice birou autohton, din spitale şi ghişee! Ce poezie de culori! Ce defilare de fashion ad-hoc! Copii cu căciuliţe hidoase în casă sau afară la joacă, dacă temperatura coboară sub 24°C. Plus ”ştrampi”. Că trage, maică. În româneşte nici nu mai trebuie să întrebi cine trage. Şi nici să te arunci pe jos: e curentul, o ştie toată lumea. Periculos ca un lunetist dement.”

N-aş fi revenit la textul Simonei Tivadar dacă nu aş fi fost, zilele trecute, nevrednicul erou al unei scene decupate din tabloul simptomatologic citat mai sus.

Am pornit, ca tot creştinul, să-mi plătesc nişte dări. Între noi fie vorba, în ciuda politicilor de online-izare propuse de guvernanţi, în România anului de graţie 2017 e imposibil să-ţi achiţi toate taxele şi impozitele prin intermediul internetului. E, aş zice, ca un făcut. Recunoaşteţi, vă rog, bizareria: trăim într-un colţ de lume în care internetul de mare viteză i-a permis până şi celui mai prizărit politician să-şi fabrice un vajnic alter ego virtual (cont de FB, blog, site), dar numai o minune a Sf. Aşteaptă va face posibilă colectarea electronică a tuturor taxelor şi impozitelor! În ziua în care Trezoreria va fi la un click distanţă, buzele mele voi deschide, Doamne, şi gura mea va vesti lauda Ta!

Cum ziceam, am pornit, ca tot creştinul, să plătesc nişte dări. Din prevedere, ori de câte ori am a trece pe la ghişeele instituţiilor statului, arunc un ochi pe geam ca să ştiu dacă are rost să intru. Dacă e coadă, aplic învăţătura proverbului „De ce să nu laşi pe poimâine ceea ce poţi faci mâine?”. Dacă lanţul uman e rarefiat, îmi iau inima în dinţi şi intru. În caz că e vorba de mers la bancă, doar forţa majoră m-ar putea obliga să intru, chiar dacă înăuntru ar fi numai 2-3 oameni. Nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, dar la bancă se stă la rând mai mult decât se stă la doctor. Sau la spovedanie.

Spre bucuria mea de foarte scurtă durată, înăuntru nu era nici ţipenie de cetăţean plătitor de taxe şi impozite. Ca lumea, îmi zic, ce bine am ales ora! Dau bineţe unei dame imersate în lumea telefonului mobil, evit la mustaţă ciocnirea cu mormăitul de avertisment lansat pe post de răspuns şi mă îndrept glonţ spre ghişeul pe al cărui geam era scris „CASĂ”.

Mă aşez, regulamentar, în poziţia de cetăţean plătitor de taxe şi impozite. Nu ştiu dacă aţi observat, dar oamenii care plătesc dări au un ceva numai al lor. Persoana calmă şi senină de până atunci începe a se uita cruciş (chiorâş), gura i se preface într-un rictus, umerii i se prăvălesc către înainte, iar genunchii se arcuiesc, ca şi cum platnicul ar fi gata de un salt cu şurub direct în beregata funcţionarului.

Aştept eu un minut, aştept două, aştept nouă. Rictusul se prelungise deja într-o etalare agresivă a caninilor, corpul era curbat pentru saltul la beregată, iar bănişorii mureau de nerăbdare să execute un triplu Axel din portofel în casierie.

În cele din urmă, când gemuleţul începu a se deschide în slow motion, eu îmi imaginam ce ravagii ar putea provoca loviturile de katana aplicate, ca-n Kill Bill, inamicului nevăzut. Nu aveam, bineînţeles, nici o sabie ninja, însă nimic nu mă împiedica să-mi închipui cum ar fi vol. 4 al memorabilului film realizat de Quentin Tarantino.

De dincolo de ferestruica acoperită cu hârtie albă, doi ochi imenşi şi nisipoşi mă fixau cu insistenţă criminală. În jurul lor era înşurubată ţesătura de culoare incertă a unui soi de şal care, la nevoie, putea servi şi ca şufă de tractat camioane. În prelungirea a ceea ce părea a fi un cap de om, şedea o oaie care nu se simţea prea bine, având în vedere că fusese transformată într-o boandă ce i-ar fi dat călduri până şi unui eschimos. Din oaie crescuseră două mâini cu unghii lungi şi roşii, iar din şal se iscă o voce lugubră care mă lovi în plin: „Uşaaa! Mă traji curentu’!”.

Stop-cadru! Am îngheţat. Buletinul şi bănişorii s-au prelins în cămăruţa de unde răsăriseră ochii, gemuleţul s-a închis cu un pocnet ca de palmă cârpită unui neobrăzat, iar eu, împietrit, nici n-am mai băgat de seamă când am primit, ca din neant, buletinul şi chitanţa.

Am ieşit tiptil, închizând cu atenţie uşa care tocmai stârnise mânia înfricoşatei făpturi a lui Dumnezeu. Abia afară, în lumina prietenoasă a soarelui de primăvară, am priceput că, la noi, boala curentului nu e de măsele, nici de urechi ori de şale, ci numai de cap. N-o fi, cumva, şi contagioasă?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi