Buzunarul stâng, buzunarul drept

Materialul vine în suluri uriaşe. E tăiat, porţionat pentru fiecare pereche de pantaloni în parte. Apoi începe croirea şi coaserea lui. Nu sunt multe maşini pentru că acestea costă bani, iar forţa de muncă e mai ieftină decât ele. Prin urmare, în loc să lucreze un singur om la o maşină performantă, lucrează mai mulţi jumate manual, jumate cu maşini simple, fiecare cu porţiunea lui strict delimitată. Nu trebuie să facă şi nici nu va face niciodată altceva decât bucăţica lui.

Ăsta e un caz real văzut la televizor, filmat pe furate, ilegal adică.

Ei, bine, în mica fabrică de blugi despre care e vorba, din China comunistă, mai bine zis în hala în care îşi petrec jumătate din viaţă cei câţiva zeci de lucrători, din procesul tehnologic perfect pus la punct, buzunarul stâng revine să fie cusut de către un bărbat, iar cel drept de către soţia lui, amândoi mutaţi de la ţară la oraş pentru a face rost de bani. El stă la masa din spatele ei şi, după ce termină un buzunar, trece pantalonul mai departe către ea.

Cineva ar putea să întrebe de ce nu poate tot el să coase buzunarul stâng. Răspunsul e simplu, pentru că s-ar pierde din ritm. Totul se petrece într-un ritm continuu şi drăcesc, orice întârziere nu este acceptată şi nici nu prea are loc. Secundele cât ar dura să întoarcă pantalonul pe partea cealaltă, să îl potrivească pe masă, apoi faptul că ar trebui să aibă două grămezi de buzunare în loc de una, s-ar aduna şi ar face în final o sumă monstruoasă (un cent, doi), ceea ce nu poate intra în calcul. De aceea mica fabrică arată ca una complet mecanizată, numai că în loc de roboţi sunt oameni, la propriu. În China sunt atât de mulţi oameni, încât nu mai e nevoie de robotizare, se face loc pentru un individ în orice milimetru al producţiei tehnologice. Şi fiecare personalitate a individului se pierde într-o mare de personalităţi golite de importanţă, de valoare. Orice om e o piesă ce poate fi foarte uşor înlocuită, la propriu, nu doar la modul ideatic.

Soţii despre care spun nu au timp să îşi vorbească în timpul serviciului, deşi sunt la nici un metru distanţă unul de altul. Tot ce vede soţul din soţia lui este ceafa ei aplecată peste bancul de lucru. Au, ce-i drept o pauză de masă la prânz, dar aceasta este cu vârf şi îndesat recuperată pe timpul zilei pentru că amândoi lucrează în jur de 14, 15 ore pe zi, în funcţie de comenzi. Când termină ziua le ia cel puţin o oră să îşi revină din reflexul fizic care s-a creat din cauza miilor de mişcări identice pe care le-au făcut în timpul serviciului, exact ca Charlie Chaplin în filmul Timpuri Moderne. Ei mănâncă şi dorm în nişte dormitoare ca nişte boxe de subsol cu paturi suspendate şi uşi de tablă groasă. Plătesc chiria tot patronului pentru care lucrează ceea ce înseamnă din start o diminuare de salariu. Un salariu care ajunge la uimitoarea sumă de 220 euro pe lună, adică aproape 1000 lei. Pentru el, fiindcă ea primeşte mai puţin, deşi face exact acelaşi lucru ca şi el. Împreună, după ce plătesc chiria, rămân cu aproximativ 350 euro, bani pe care îi trimit acasă, în satul lor de baştină. După 4, 5 ore de somn revin la mesele lor, în faţa buzunarelor goale… Fac asta de 10 ani. Spun că s-au obişnuit de mult cu lipsa somnului, cu ritmul, iar cu lucrul mărturisesc că nici nu se mai gândesc la el, mâinile fac singure treaba.

După ce sunt cusuţi, pantalonii sunt duşi la vopsit şi, cea mai interesantă parte, la „degradat”. Aici sunt iarăşi, zeci de lucrători înarmaţi cu diferite obiecte contondente din metal, piatră sau alte materiale care aplică, fiecare în parte câte un semn al degradării pe pantalonii noi: o tăietură, o zgârietură, o ruptură, un semn de frecare, o cută. Nimeni nu face decât fix mişcarea respectivă după care pasează pantalonul mai departe.

Urmează decolorarea, spălarea, călcarea. Cele mai toxice. Mici kamikaze ai vremurilor noastre, fără măşti de protecţie pe faţă, fără alt echipament, în încăperi neaerisite, stropesc pantalonii cu sprayuri speciale, îi freacă cu tot felul de substanţe chimice, pentru a scoate în final din ei nişte rupturi numai buni de aruncat, dar la modă… Lucrătorii de aici sunt schimbaţi o dată la 5 ani.

La urmă, după ce sunt spălaţi bine pentru a înlătura substanţele toxice de la vopsire şi decolorare – ceea ce nu se reuşeşte integral în multe cazuri, acest fapt ducând la nenumărate cazuri de alergii printre mai fericiţii purtători de blugi la modă din lumea occidentală – pantalonii respectivi sunt călcaţi, etichetaţi cu firme de prestigiu, împachetaţi şi trimişi în cel mai scurt timp către client pentru un preţ de maximum 10 euro bucata. Întregul proces extrem de complex descris succint mai sus costă în jur de 4,5 euro per bucată. Asta înseamnă că soţul şi soţia amintiţi primesc pentru fiecare buzunar cusut câţiva cenţi. În occident o singură bucată ar costa în jur de 400 euro… Dar de mult timp nu se mai calculează astfel.

Apele toxice sunt deversate la repezeală în cel mai apropiat fluviu şi sunt sute de astfel de fabrici în fiecare concentrare industrială cu zeci de milioane de oameni din aşa numita „Fabrică a lumii” (120 milioane în oraşele din delta fluviului Pearl cu oraşele Guangzhou, Shenzhen, Dongguan, Hong Kong, Foshan, Zhuhai, Macau şi 88 milioane în delta fluviului Yangtze cu oraşele Shanghai, Nanjing, Hangzhou, Ningbo, Suzhou).

Asta pentru ca noi, răsfăţaţii lumii, să avem cât mai multe lucruri ieftine pe care să le folosim o perioadă scurtă, după care să le aruncăm. Cu alte cuvinte, pentru a ne satisface nevoia de vanitate. Nu se gândeşte nimeni la ce e în spatele unei păpuşi de 3 lei, nu-i aşa?

Iată ce înseamnă cu adevărat să lucrezi pe volum, frate!… Iată o industrie care duduie. Problema e că ritmul e atât de mare şi volumul mereu în creştere, încât se naşte inevitabil o întrebare logică: oare cât timp va mai dura până ce maşinăria va exploda? Cine îi ştie pe chinezi poată să răspundă: aproape niciodată…

Briscan Zara este scriitor şi publicist