Cadavrul viu

Se vorbeşte de o bucată de vreme de construirea unor noi baze sportive la Iaşi, cu fonduri europene sau fără. Proiectul unui nou stadion pentru fotbal, în zona "Moara de Vânt” era fâlfâit mereu de primarul suspendat Gheorghe Nichita, atunci când simţea că are nevoie de o baie de încredere. Împreună cu o sală de sport la cele mai înalte standarde şi o sală de tenis (!), semnul de exclamare exprimând, de facto, ignoranţa consilierilor primăreşti în domeniu, deoarece, ca să faci sau să găzduieşti tenis de performanţă ai nevoie de un complex de terenuri nu de o simplă sală. Dar, orice demnitar este, în fond, suma consilierilor săi. Pe de altă parte, interimarul Chirica vorbeşte de un stadion pe câmpurile Daciei Bahluviensis.

Realitatea este că Iaşul, fost "oraş european al sporturilor” (ridi, pagliaccio!) are nevoie şi de stadioane, şi de săli şi de arene de tenis. Cândva, a avut multe, dar nu mai sunt. Sala şi terenul adiacent de la "Voinţa”, mult-îndrăgitul stadion "Constructorul” a doua arenă fotbalistică a targului, s-au dus pe apa sâmbetei, estompate printre luminile şi umbrele alambicaţilor ani’ 90. La Bucureşti, George Copos n-a putut pune mâna pe stadionul Giuleşti, aparţinător de Ministerul Transporturilor, fiindcă nu i-a permis legislaţia. Traian Băsescu, pe vremea când era ministru de resort, i-a închiriat baza lui Copos, pe o sumă modică şi treaba a mers ca pe roate. Nici măcar marele latifundiar, marele business-man, marele păstor transhumant Gigi Becali n-a devenit proprietar al stadionului Steaua. A plătit chirie la greu, chiar dacă a contribuit enorm la utilarea arenei sportive, nemaivorbind de echipă. Nu-i permitea legislaţia şi iată că acum, la ananghie, s-a dovedit că legislaţia a fost bună.

La Iaşi, un trust de construcţii şi instalaţii, o uniune a cooperativelor meşteşugăreşti, toate aflate sub pulpana uriaşă a măreţului stat-socialist-multilateral-dezvoltat au fost constrânse să se privatizeze. Odată privatizate, ele au trebuit să se dea de trei ori peste cap să creeze structuri noi cu oameni vechi, obişnuiţi cu modul de a te mişca în vechile sisteme, sau mai exact cu "jula”, cum se spune prin popor. Cu toată justiţia imperfectă a anilor ’90 şi”, unii au ajuns la "mititica”, alţii – nu. Oricum, foarte curând, sportul a devenit a cincea roată la căruţă şi pentru constructori, şi pentru meşteşugari. Grupările sportive s-au desfiinţat, arenele s-au vândut particularilor şi apoi s-au distrus, în ciuda unei legislaţii care interzicea demolarea bazelor sportive fără a se pune ceva în loc. Primăria, fără un minimum drept de proprietate, n-a avut prea multe de spus. Gheorghe Nichita, împătimit de fotbal, a prostestat şi ameninţat vehement în 2005 la demolarea "Maracanei”, dar a căzut până la urmă la pace. Pe malul Bahluiului nu s-a construit nici măcar un supermarket, stadionul Tineretului din Abator arată acum ca şi în "nouă-sute-toamnă”, iar viaţa merge înainte.

Dezgropare de cadavre? De loc, fiindcă dacă bazele sportive distruse cu o mândră inconştienţă (culmea!) de către oameni devotaţi sportului, Sala Polivalentă nu este un simplu cadavru, precum Constructorul sau Voinţa, ci un cadavru viu. Sala Polivalentă, aşa cum era, reprezenta o mândrie a sportului ieşean pe vremuri, atunci când se numea Sala Sporturilor, dar găzduia şi activităţi culturale. Acolo a cântat şi Phoenix, şi Sfinx şi a venit şi Păunescu cu cenaclul Flacăra, evenimente la care în sală şi chiar pe scările adiacente nu avea loc să arunci un ac. Sala aceasta polivalentă era, însă, destinată sportului şi o dovadă era faptul că a fost adminstrată de Direcţia Judeţeană de Sport şi Tineret, în proprietatea ministerului de resort. Minister care, imediat după Revoluţie, a ştiut să transforme comunistul "centralism democratic” în autonomie şi autofinanţare. Direcţiile Judeţene au fost nevoite să scoată bani din piatră seacă şi, pe lângă chiriile cerute cluburilor pentru antrenamente, pe lângă faimoasele "târguri” organizate periodic (menite să trimită în bejenie echipele locale sportive) la Iaşi a apărut, de-a lungul anilor o metodă originală: s-a înstrăinat jumătate din spaţiul sălii, cu intrarea principală, holul imens şi spaţiile de antrenament de la etaj, unor investitori dubioşi. Acum, la sală se intră fie pe o uşă minusculă (pe acolo pe unde altădată intra administraţia), sau pe scările laterale dintr-o singură parte, fiindcă cealaltă latură este blocată. Norocul ieşenilor (halal noroc!) este că nu au nicio echipă sportivă care să umple până la refuz sala, că ar fi jale mare. Cei care răspund de sală susţin că există autorizaţie (fără să precizeze de când), ISU asigură că sala este funcţională, însă cei care intră şi ies de acolo ştiu foarte bine ce se poate întâmpla. Şi mai bine ştiu cei de la Federaţia de Baschet care refuză mereu cererea ieşenilor de a organiza un turneu de promovare în Liga Naţională.

Să admitem, prin absurd, că totul se va şterge cu buretele, ca într-un coşmar,  toate spaţiile vor fi recâştigate şi că sala va arăta ca la început. Chiar şi aşa, există mari probleme: iluminatul este insuficient, iar înălţimea este prea mică pentru meciurile de volei. Cu toată istoria ei prodigioasă, Sala Sporturilor din Iaşi şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Mai presus de utopii de Ţicău şi de Dacia, Iaşul are nevoie de o sală de sport modernă şi funcţională.