Cameron, Junker şi perspectivele României în Europa (II)

În prezent Comisia Europeană este prin statut cel mai important decident într-o serie de politici cheie de la cele legate de competiţie până la semnarea unor tratate externe. Deja, prin mecanismul de co-decizie adoptat prin Tratatul de la Lisabona, aceste puteri au fost diluate în favoarea Parlamentului European. Iar prin prisma ultimelor evoluţii (se estimează că Jean-Claude Junker va fi mai înclinat decât predecesorii săi să ia în consideraţie poziţiile exprimate în Parlament) acest proces are toate şansele să se amplifice. În teorie, o victorie a democraţiei. În lumea reală, o reţetă sigură pentru amplificarea blocajelor instituţionale, iniţiativelor populiste şi a exceselor cu tentă ideologică. Şi în mod sigur o consolidare a puternicului curent anti-american promovat şi din zona de stânga, dar şi de către formaţiunile de extremă dreapta întărite substanţial după ultimele alegeri europarlamentare. În aceste condiţii, semnarea TTIP (Partenariatul Transatlantic pentru Investiţii şi Comerţ) devine mai dificilă, dacă nu va fi chiar compromisă în bună măsură, iar capacitatea Europei de a face faţă competiţiee economice globale (mai ales în relaţia cu China, India şi Asia de Sud Est) are toate şansele să fie sever afectată.

Dar poate mai grav, o altă consecinţă pe termen mediu sau lung, ar putea fi o decizie a Americii de a-şi reduce masiv implicarea în ecuaţia de securitate din Europa mai ales că şi peste ocean există curente politice izolaţioniste influente, precum gruparea Tea Party, în special senatorul Rand Paul care se numără printre favoriţii la nominalizarea republicanilor pentru candidatura la viitoarele alegeri prezidenţiale. Este de altfel ceea ce îşi doreşte şi Vladimir Putin. Scenariul este departe de a fi unul pur fantezist. De pildă, în urma ultimele sondaje de opinie din Germania reiese că doar 45 de procente dintre respondenţi doresc ca ţara lor să fie ferm ancorată în Occident în timp ce 49 de procente preferă o poziţie intermediară, între Occident şi Rusia. În mod paradoxal, simpatia faţă de Putin (care îşi are cauza în principal în antipatia faţă de America) este împărtăşită nu doar de cei cu simpatii de extremă dreaptă, ci şi de către cei de stânga (în ciuda politicii sale agresiv homofobe sau a poziţiei dure faţă de ecologişti). Or, dacă Statele Unite îşi restrâng semnificativ prezenţa pe continent, România rămâne descoperită în planul asigurărilor de securitate. Chiar dacă formal NATO ar rămâne în viaţă, multă lume se întreabă neoficial ce s-ar întâmpla în realitate, dacă ar fi atacate Riga sau Vilnius. Ar risca NATO un război deschis cu Rusia, mai ales fără un suport masiv de la Washington? În plus, e de aşteptat ca o eventuală "evacuare" a Statelor Unite (chiar şi una parţială) de pe continent să ducă la un aranjament de securitate de facto ruso-german în care o Europă federalizată, dominată de Berlin, să accepte "o sferă de influenţă legitimă" a Moscovei.

În acest punct întrebarea esenţială este ce şanse are România să se regăsească în această Europă federalizată? Este greu de spus în acest moment, dar semnalele din ultimul timp nu sunt deloc încurajatoare. Într-un interviu acordat săptămânalului Der Spiegel, istoricul german Heinrich August Winkler descrie extinderea UE din 2004 (grupul de 10 state de la Cehia la Letonia şi Polonia) drept un proces natural de refacere a "Occidentului istoric" prin reintegrarea unor ţări separate prin acordul de la Ialta. Prin contrast, Winkler consideră că extinderea din 2007 (România şi Bulgaria) a fost o decizie prematură, facilitată de o interpretare "incredibil de generoasă" a aşa numitelor criterii politice de la Copenhaga. Un mod destul de transparent de a spune că de fapt nici Bucureştiul, nici Sofia nu se potrivesc deloc în această arhitectură europeană. Opinie exprimată şi mai explicit într-un pasaj ulterior atunci când Winkler spunea că "e discutabil dacă trei dintre statele membre ale UE, România, Bulgaria şi Ungaria, mai pot fi considerate în mod real democraţii de tip occidental".

Nu e nici pe departe un punct de vedere izolat. Foarte recent, într-un interviu acordat Euractiv, comisarul european Stefan Fule declara că "accesul României şi Bulgariei în UE a ridicat o serie întreagă de întrebări legate de credibilitatea întregului proces de extindere". Rezervele mai vechi faţă de cele două ţări din Balcani au fost evident întărite de evenimentele recente, de la puciul de la Bucuresti din vara anului 2012, la mişcările de protest din Bulgaria şi influenţa enormă exercitată de Moscova şi la nivel politic, şi pe filiere de afaceri asupra guvernului socialist de la Sofia. În aceste condiţii o posibilă decuplare a celor două ţări de o posibilă construcţie federalistă europeană dominată de Germania (proces care ar putea fi accelerat dacă Marea Britanie părăseşte UE) nu poate fi nicidecum exclus drept o pură fantezie. Vor conta nu doar evoluţiile de pe vechiul continent, ci şi ceea ce se va întâmpla în viitor la Bucureşti (lucru deloc liniştitor, dacă ne uităm la situaţia politică actuală). Rusia ar fi cu siguranţă extrem de doritoare să-şi extindă zona de influenţă în interiorul Balcanilor unde are oricum capete de pod solide la Belgrad şi la Sofia.