Capitalismul de familie

– Şi, ce-ţi mai face băiatul?, întreabă, cu subînţeles, unul dintre ei. – Bine, bine, replică celălalt, face Dreptul. – Ei, îţi va călca pe urme, nu-i aşa?, insistă, elogios, primul politician. – Nu, se va face procuror!, zice al doilea.

Dacă dăm deoparte alte conotaţii, de aţele glumei pare prinsă ideea că, deşi părinţii mănâncă aguridă, copiii nu mai vor să li se strepezească dinţii. Aşa o fi?

Pentru cei ce au uitat ori nici n-au ştiut vreodată, în decembrie 2002, Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, lansa în apele discursului public o vorbă de duh: „Trebuie să spargem acest capitalism de cumetrie care s-a format în România, unde un grup de indivizi interesaţi parazitează finanţele statului, naţionalizând pierderile lor şi reţinând profitul”.

În antiteză cu recomandarea iliesciană, rădăcinile încrengăturilor de pile, cunoştinţe şi relaţii s-au înfipt şi mai adânc în subsolul patriei, rodind suculent şi spornic. Aproape că nu există sector al vieţii publice în care banul public să curgă nestingherit în beneficiul celor mulţi. Dimpotrivă, colonii şi colonii de paraziţi au îndiguit finanţele statului după varii trebuinţe proprii şi nici măcar lui Ion Iliescu nu i-a trecut prin minte că, într-un timp foarte scurt, capitalismul de cumetrie urma să se preschimbe rapid într-un şi mai păgubos capitalism de familie.

Diagrama capitalismului de familie ancorat în sinergia faptelor e uşor de alcătuit. Motorul devalizării este un fruntaş în corupţie, pardon, în producţie. Ca beneficiar al capitalismului de cumetrie, fruntaşul s-a dolofănit până a ajuns naşul sau jupânul unei reţele de drenaj financiar la care iniţial se racordase ca începător. Din clipa în care coada a ajuns fruntea (începătorul devenind dijmar), proaspătul nănaş îşi va fi zis în barbă că este ineficient să dea de pomană unor necunoscuţi, aşa că şi-a instalat familia la capetele cele mai profitabile de racord.

El, ca un soare dătător de căldură, lumină şi prosperitate, s-a fixat în centru. Ei şi ele, nevasta, amantele, copiii, fraţii, surorile, cumnaţii şi cumnatele au ajuns planetoizii care atrag magnetic banul, neavând alt merit decât că orbitează, la distanţa potrivită, în jurul soarelui potrivit. În astronomia de popularizare, sanctuarele vieţii sunt numite goldilocks planets. În corupţia noastră cea de toate zilele, regula de echilibru gravitaţional a planetoizilor umani e clară: cine face parte din cercul de încredere, primeşte, cine nu, nu.

Nu cred că ilustrările sunt necesare. E suficient să-i enumerăm mental pe granguri şi pe ştabi şi, imediat, din acest şirag răsar numele câştigătoare ale fiinţelor care au patentat cu succes astronomic capitalismul de familie.

Partea neplăcută a acestui model malonest de propăşire e că, la un moment dat, vreo rudă mai iritată, nemulţumită sau prinsă din întâmplare cu mâţa-n sac se apucă să ciripească sau să dea cu subsemnatul pe unde nu trebuie, caz în care întreaga familia e în pericolul de a da de belea. Atunci, soţ şi soţie, tată şi fiu (continuaţi d-voastră combinaţiile familiale) sunt în primejdia de a reîntregi familia la zdup, iar acest neajuns major le creează altora drum liber către punctele de deversare a banului cetăţenesc. Aşa-i în natură: dacă dintr-un habitat dispare prădătorul de top, alte specii prădătoare vor prospera.

Există un singur leac contra marelui pericol, şi anume ca cineva din familie să se infiltreze în tabăra inamică şi să capete acces direct la informaţiile ce pot distruge familia. Nu degeaba se zbat familiile de azi să se conecteze la ceea ce ştiu serviciile. Cel mai simplu ar fi ca cineva din casă să urce rapid treptele carierei de ofiţer de informaţii sau de procuror, pentru că e nevoie ca cineva să ocrotească familia atât împotriva celor ce apără legea, cât şi a celor ce nu sunt de partea ei. Altfel, toată munca depusă, toate strategiile de racordare la bănet nu ar mai avea nici un rost.

Dacă structurile serviciilor de informaţii şi cele ale justiţiei ar fi conduse de odraslele marilor capitalişti de familie abia atunci am putea aprecia la adevărata ei valoare puterea justiţiei de a separa grâul de neghină. Abia atunci am afla că are dreptate numai cine are parte.

Între timp, până se şcoleşte noua generaţie de justiţiari din sânul fiecărei familii, să ferească Cerul să le intre unora în cap că pot realmente confisca averile dobândite cu truda mitei, a traficului de influenţă, a abuzului şi a şantajului! Ce s-ar alege de ţărişoara asta dacă bănişorii ar încăpea iar în desaga poporului, adică a nimănui? Ce dreptate-i asta? Tovarăşi, nu aceasta e calea de aur a capitalismului burghezo-moşieresc!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi