Care capăt?

Mă uit pe soiul de interviu luat de „Ziarul naţional” (nr. 33 din 21 august a.c.) lui Alexandru Moşanu, primul preşedinte al Parlamentului de la noi. Interviul e un gen cam perfid: rar când inteligenţa întrebării face în corolar un răspuns pe măsură. Poţi să întrebi oricât de breaz te ţin curelele: nu e niciodată garantat că ţi se va răspunde în ton, ba dimpotrivă – ca o cutumă grotescă a locului -, cu cât mai pertinent formulezi (sau, mă rog, mai competent, mai în chestie), cu atât mai tembel şi mai aiuritor vine uneori răspunsul. E ca un fel de lege invers proporţională, care spune în adâncuri că şi interviul, laolaltă cu atâtea altele, este, helas!, un apanaj al unei anumite vârste culturale, ţine inexorabil de un firesc al tradiţiei. Şi de unde nu-i… E cumva simptomatic că Moşanu, tocmai el, ditai artizan al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, vorbeşte cu gură de parafraze (o ignobilă figură a reticenţei), când ar fi trebuit să aibă un cuvânt propriu şi obligatoriu nemachiat, aş adăuga. Şi nu mă refer atât la notorietatea personajului (aici se poate relativiza până în pânzele albe), cât la curiozitatea legitimă a cititorului de a-l auzi pe om în formula lui originară. Cu incoerenţe şi bâlbe, la o adică; cu felul său ireductibil de a gândi, inclusiv naivităţile, chiar prostiile, fiindcă în cazuri din astea, ştim bine, rentează tot. Cum sunt de-adevăratelea, nestilizaţi, oamenii care, orişicât, au făcut odinioară istorie, marcându-ne destinele pe termen lung, atât de lung, încât, iacătă, degrabă ni se va suprapune peste întreg văleatul? Asta pe de o parte. Pe de alta: de ce i-am menaja lăsându-i şi pe mai departe în confortul de până acum (pensii, facilităţi etc.: o listă care te umple de stupori), fără a le pune seria de întrebări neplăcute, pe care posteritatea oricum le va pune? Moşanu spune vădit eufemistic (să citez din claia de parafraze care ocupă pagina de print) că „[…] la scurt timp după 27 august 1991, a urmat prima dezamăgire”: „La sfârşitul anului 1991, dl preşedinte Mircea Snegur s-a deplasat la Alma-Ata unde, împreună cu şefii de stat ai altor foste republici sovietice, a semnat, la 21 decembrie 1991, Declaraţia de constituire a Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi Acordul de aderare a R. Moldova la această comunitate, fără o consultare oficială a Parlamentului R. Moldova”. Păi, asta e temă de forat, nu glumă: simili-trădarea sau trocul la care s-a pretat primul nostru preşedinte, consimţind, în fond, la încă o captivitate pentru ai săi. Şi dacă Snegur ar fi avut ceva mai mult caracter? Dar dumnezeu cu ele, cu evoluţiile ipotetice: contează reacţiile de atunci, umorile din culise, ideile vehiculate, întreagă acea atmosferă promiscuă, în care au germinat infamiile. Moşanu, să nu uităm, e un istoric de formaţie, s-ar zice ca atare că e pregătit să contextualizeze, să acceadă la semnificaţiile inaparente ale evenimentelor, să încerce, în fine, o sinteză. Ce avem însă, în loc? O cronologie insipidă, pe care o poţi contrage din orice manual sau foiletând în viteză presa vremii. Ce aş alege, cu regretul totuşi de a nu se fi deschis nişte paranteze, e momentul cu observaţia lui Ion Ţurcanu, mare şi omniscient istoric acum, că proiectul Declaraţiei de Independenţă, discutat în plenul Parlamentului pe 26 august 1991, ar fi fost, vezi-doamne, „o declaraţie de unire a R. Moldova cu România”. Vorbă care, vă puteţi închipui, a făcut tămbălău şi care, mai mult, „punea sub semnul întrebării adoptarea, pe 27 august, a Declaraţiei de Independenţă”! Ei, bine, aş fi vrut să ştiu ce crede istoricul Moşanu despre manevra de atunci (numită atât de tehnic „observaţie”) a istoricului Ţurcanu? În fine, ce mâncare ingenuă (ca să nu spun că e o prostie incredibilă) de peşte este următoarea afirmaţie: „Proclamarea independenţei R. Moldova a pus capăt regimului colonial rusesc, deschizându-se astfel calea spre făurirea unei societăţi democratice bazate pe valori europene şi naţionale româneşti, spre înlăturarea consecinţelor nefaste ale Pactului Ribbentrop-Molotov”? Care capăt, care societate democratică, care valori europene şi româneşti, care înlăturare, domnule Moşanu?!

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova