Cât încă se mai poate

Un neamţ, Hans-Otto Bartels, ne crede perfectibili, capabili de reacţii morale, ne prezumă onestitate. Să mori de râs, când ştii, ca unul născut aici, în smârc, ce mâl fetid ascund anumite categorii. Shortcut-ul aceasta către fondul totuşi incredibil de ingenuitate al Europei ni s-a deschis zilele trecute, cu prilejul unei conferinţe internaţionale în chestiunea independenţei justiţiei. Iată, lumea încă mai crede că domeniul e remediabil şi că, între altele, se poate vorbi serios despre combaterea corupţiei printre juzii noştri şi cum se găsesc soluţii încă: majorându-le salariile! Să le mai dăm, pare a spune neamţul, poate se potolesc: „(…) judecătorii trebuie să fie remuneraţi corespunzător. Cu cât mai bine sunt plătiţi, cu atât mai mică este predispoziţia lor de a accepta anumite beneficii” (http://www.europalibera.org/content/article/25168474.html).

Chiar îţi vine a râde gros, în cascade, ca de un banc enorm. Şi ce vorbă homerică în context: predispoziţie! Un eufemism ca ăsta ar trebui premiat: rară performanţă la un capitol atât de hârşit. Vestul e literalmente pe altă lume: nu-i trece prin cap că mita, în anul de graţie 2013 (ca şi în cel care vine şi în toţi cei care mai urmează – am şi făcut profeţia!) nu se încasează, rudimentar, în plic. Asta ţine cumva de preistoria ciubucului. Şi plicul, la o adică, nici n-ar mai fi încăpător: spre deosebire de conturi, care nu se balonează de zerouri şi pot purta – n’est-ce pas? – tot felul de nume, proprii şi de-a dreptul fanteziste…

Iertare pentru aceste truisme: am simţit nevoia să le notific personajului ce derivă din cuvintele preşedintelui demisionar al Tribunalului din Aurich. Majorarea, stimate inocent, nu e în cazul nostru nici măcar un paliativ, ci o pleaşcă de care se va râde copios prin chiolhanuri, dacă admitem că guvernul o va aproba (şi şanse ar fi destule). Cât despre faptul că originea corupţiei s-ar ascunde „în atitudinea etică a judecătorilor”, întrebarea de pus mai întâi (serios, nu de amorul retoricii) e dacă noţiunea are vreun conţinut în realitate. Dacă nu e la popi şi medici, de ce ar fi la magistraţi? Şi, cu atât mai mult, la poliţişti (categoriile cele mai susceptibile de coruptibilitate, potrivit unui recent raport al Transparency). Învăţătorimea şi funcţionarii publici se subînţeleg.

Şi atunci? Pentru început, să n-o mai punem, una-două, de conferinţe şi dezbateri: doar din pauzele de cafea am putea hrăni o grădiniţă, două de copii sau nişte bătrâni sărmani. Forumurile de acest gen au ajuns să nu mai însemne nimic, deşi parcă ambiţionează să prepare schimbările: sunt din ce în ce mai gratuite şi… mai autoreferenţiale. Am participat la destule: un grotesc conformism colectiv. Ştie cel care perorează, sunt perfect conştienţi cei din sală de futilitatea unei atare practici, dar se consimte fără un cât de vag frison critic, încât de întrebi dacă seminarele, simpozioanele, conferinţele, colocviile nu sunt cumva nişte forme inedite, încă neomologate de gregaritate.

Sigur că ar fi o măsură extremă, dar măcar întrucât priveşte justiţia, domeniul cel mai canceros al statului, ar trebui s-o începem cu ceva concret, de preferinţă practic, chit că avocaţii interpretează mai bine decât criticii şi pot oricând să transforme fundacul în fantă, de exemplu. Asta pentru că lucrurile se cunosc, şi nu doar în linii generale şi indirecte. Dar nu mă întrebaţi, aici nu am soluţii. Ce se vede, cu ochiul neînarmat, e că paragrafele funcţionează, de regulă, ca paravan, iar scoaterea invariabilă basma curată, indiferent de gravitatea cazului, a creat indivizilor în chestie un periculos sentiment de omnipotenţă. Actanţii marilor furtişaguri, ai privatizărilor frauduloase sunt, s-o spunem măcar între noi, dacă nu din tribună, de largă notorietate, ca şi artizanii impunităţilor neverosimile. Ergo: nu dezbaţi, cu largi participări simandicoase, necrozarea unui picior, îl extirpi cât încă se mai poate.