Câte ceva despre legea porcăriei universale…

Nu s-ar putea zice că ducem lipsă de dezastre. Cele naturale aproape că au intrat în obişnuinţă. Inundaţiile catastrofale, înzăpezirile, taifunurile, cutremurele, erupţiile vulcanice sunt, de-acum, evenimente de rutină, ştiri şi imagini care fac deliciul vicios al televiziunilor, al tabloidelor, al reţelelor de socializare. Ele capătă proporţii apocalitice atunci când se petrec în spaţiul mioritic. După ce s-a fript de câteva ori, ignorând calamităţi iminente şi reale, meteorologii ”de serviciu” emit cod portocaliu, sau chiar roşu, pentru un viscol (cu care suntem obişnuiţi din moşi/strămoşi) sau pentru o ploaie mai acătării. În ultimii ani, aceste fenomene, atât de repetitive, sunt urmate de ceva cu totul neobişnuit pentru vieţuitorii carpato-danubiano-pontici: alunecările, surpările de teren. Din copilărie (să tot fie vreo 7 decenii…), n-am văzut/ auzit de atâtea inundaţii şi alunecări ca-n ultima vreme. Şi satul meu a fost/ este aşezat pe vreo trei coline, printre care curg pâraie, iar la poale, ca o acoladă, îl cuprinde Jijia, apă prietenoasă, rareori năbădăioasă. Îşi mai ieşea şi Jijia din ţâţâni, se mai umflau, de plesneau, şi pâraiele, dar, chiar dacă intrau prin ograda sau chiar prin casa omului, nu surpau şi pământul… Şi ştiţi de ce? Noi, pe-acolo, n-avem păduri, dar avem copaci, copaci zdraveni, cu rădăcini bine-nfipte în solul patriei, salcâmi şi pruni, cireşi şi vişini, nuci şi caişi, zarzări (de unde şi cântecul: Zărzărea, zărzărea,/ zărzărică zărzărea,/ pe la poarta mândrei mele/ Ionel trecea…). Casa noastră era ”pe deal”, dar a unor vecini se cocoţa chiar în vârful unei pante atât de abrupte, că n-o puteai lua pieptiş, trebuia să mergi pe-un drumeag ocolit. Însă nu le-a luat niciodată apele la vale, aceste case, nici nu s-a surpat pământul de sub ele, că le susţineau, verticale, copacii. Şi dacă cineva îndrăznea să taie vreun copac, se lăsa cu ameninţări, cu certuri, chiar cu bătaie, oamenii nu ezitau s-agite toporul, sapa sau coasa… Scena ”Salcâmului” din ”Moromeţii” s-a repetat între tata şi un vecin, a lui Săraru, care peste noapte ne-a tăiat nişte salcâmi, ale căror coroane se revărsau peste grădina lui şi-i umbreau zarzavaturile. La drept vorbind, avea şi el dreptate, dar cum să tai salcâmu’?, se minuna, retoric, tata.

Am văzut, recent, un sat contorsionat, răscolit, întors pe dos de nişte alunecări de teren. Şi pe chipul oamenilor semnul năpastei, al fatalităţii, al  lui aşa a vrut Cel de Sus… Doar o singură femeie a făcut, timidă, aluzie, şi la cei de jos, la cei care au despădurit fără milă un uriaş platou, râpi şi gropi ce, bine-nţeles, la prima ploaie zdravănă, au năvălit peste case, drumuri şi oameni, spulberându-le agoniseala. În astfel de împrejurări, apar, bine-nţeles, şi autorităţile – locale, judeţene, chiar sus puse. Şi ele se minunează. Ca şi cum ar fi prima oară când văd aşa ceva. Ca şi cum nu sub ochii, poate chiar cu aprobarea şi cota parte a lor s-a petrecut tunderea ghilug a dealului, a muntelui. Ceea ce mă intrigă este vaga şi bleaga solidarizare a oamenilor, venităşi aceasta, doar după ce răul s-a întâmplat. De aceea i-am admirat pe sătenii din Pungeşti-Vaslui, care şi-au apărat cu tenacitate sărăcia şi nevoile şi neamul, până când caracatiţa numită Chevron a trebuit să–şi strângă tentaculele şi săşteargă putina. 

Cam asta-i cu catastrofele naturale (exemplele se pot înmulţi exponenţial). Dar ce ziceţi de cele provocate? Abia s-au stins ecourile Charlie-Hebdo şi-a apărut una care – vorba doamnei Merkel – depăşeşte orice imaginaţie. Nu însăşi imaginaţia unui psihopat. Înfiorătoare sunt grija cu care bolnavul și-a tăinuit suferinţele (fizice, psihice), premeditarea omorului în masă. Înfiorător este, de asemenea, tot acel lanţ al slăbiciunilor, prin care un ins cu tendinţe suicidare – aşa cum se constatase cu doar şase ani mai devreme – devine copilot  şi, ca atare, răspunzător de viaţa a sute de oameni. Un iresponzabil ajunge responzabil! Şi, dincolo de toate tarele, mai intervine o nedumerire: oare nu i se încredinţează cam prea repede (la doar 27 de ani!), nu doar lui, ci oricărui alt tânăr, comanda unui avion de-o asemenea capacitate şi complexitate? Multe se vor schimba, a avertizat-o viitorul ucigaş pe speriata, dar lipsita de reacţie iubită. Oare ce gest, după care toţi vor vorbi despre el, putea face un pilot cu un comportament deseori bizar, dacă nu cumva chiar alarmant?!? Dar nici ea, nici medicii prin cabinetele cărora trecuse, nimeni n-a dat o cât de palidă alarmă. 

…Și când te gândeşti că această tragedie nu s-ar fi petrecut – cu acest avion şi cu aceste victime; dar se putea întâmpla oricând şi oriunde – dacă pilotul/ comandantul s-ar fi dus la WC înainte de decolare… Poate că n-ar mai fi avut de ce să părăsească pupitrul de comandă. (A se observa că sin/ucigaşul îl îndeamnă, cam prea apăsat, că e momentul să meargă la toaletă. Vroia să scape mai repede de prezenţa lui. Iar când comandantul îi spune să facă preparativele pentru aterizare, el răspunde: "Vom vedea." Nu: "Da" sau: "Sigur", cum ar fi fost normal, pentru o chestiune de rutină. Comandanrul evident că n-a prins aceste nuanţe, care ar fi putut să-l alerteze.) Şi astfel, conform Legii porcăriei universale, ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Iar nefericitul psihopat a obţinut, post-mortem, exact ceea ce îşi dorea: celebritatea. Dovadă că îl pomenim şi noi aici…

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist