Câteva amintiri cu Valeriu D. Cotea

Primul contact cu dl Valeriu D. Cotea l-am avut, cred, în 2004, când lucram în redacţia revistei „Însemnări ieşene”, condusă de prozatorul Corneliu Ştefanache. Dacă reţin bine, distinsul oenolog a acordat şi un interviu revistei noastre şi, cum textul mi-a revenit la redactare, am gustat nu doar deschiderea sa către cultură (vinul ţine nu doar de cultura viţei-de-vie), ci şi simţul umorului. L-am cunoscut apoi pe om ceva mai îndeaproape, cu prilejul unui colocviu dedicat lui Dimitrie Cantemir. Era prin 2010, dacă nu mă înşel. Am citit atunci, în prima parte a manifestării, lucrarea unui distins medievist, care, din motive serioase, lipsea. La pauză, dl Valeriu Cotea a venit la mine şi mi-a spus, împungând aerul cu degetul în direcţia mea: „Domnule, dumneata eşti un om deştept. Te-am urmărit cu atenţie!”. Evident, i-am spus că la mijloc e o confuzie, eu nu am făcut nimic altceva decât să citesc lucrarea altcuiva. Laudele i se cuvin autorului. „Asta am înţeles-o eu foarte bine, lasă!”, mi-a răspuns. „Dar am fost atent la cum ai citit-o şi mi-am dat seama că eşti un om deştept.” După a doua parte a lucrărilor, când mi-am prezentat şi modesta contribuţie, a venit la mine şi, pe un ton evident jucăuş, dar şi serios, mi-a spus, cu acelaşi gest care mima ameninţarea: „Ţi-am spus eu că dumneata eşti un om deştept!”. După aceea, ne-am tot întâlnit, tot în contexte academice, am fost şi în contexte, post-academice, de pildă la o degustare de vinuri la crama din Huşi, în care am mai descoperit o parte a şarmului său. De fiecare dată, după ce asculta atent ce prezentam, venea la final la mine şi relua, aproape fără variaţie, scena iniţială: aceeaşi mişcare a arătătorului noduros, acelaşi cuvinte, acelaşi zâmbet şăgalnic.

Mi-a rămas în minte şi un moment aniversar, din Sala Senatului Universităţii ieşene. Era sărbătorită o mare personalitate academică. Nu contează cine… Discursuri festive, prelungite, obişnuite în astfel de situaţii. Deja se insinua plictiseala, dublată de atmosfera sufocantă, la propriu, din sală. Aerul condiţionat se încăpăţâna să nu funcţioneze chiar atunci. Printre vorbitori se afla şi Valeriu D. Cotea. Care a spus, în mare, următoarea poveste: când era el tânăr, într-un alt veac, în colectivul în care lucra, un profesor ilustru se încăpăţâna să nu se pensioneze. Şi sigur că toţi discipolii lui îl iubeau, dar parcă prea se simţeau controlaţi şi puşi în umbră. Şi atunci s-au dus la un alt profesor, cu un alt stil, mai deschis, fără morgă şi l-au întrebat ce ar putea face ei ca să scape cât de cât de sub tutela clasicului în viaţă. Şi răspunsul a fost următorul: „Organizaţi-i o sărbătorire! Una cu mult fast, cu invitaţi de marcă, în aula Universităţii…” „Aşa am şi făcut, domnilor”, a încheiat hâtru domnul Cotea. „Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Ei bine, nu s-a dat dus! Zece ani bătuţi pe muche ne-a ţinut sub observaţie…” Intervenţia sa a avut atunci darul de a face momentul festiv care se tot lungea, spre nemulţumirea sărbătoritului însuşi, suportabil, de a-l scoate din convenţie şi de a da miez laudelor binemeritate prestate de ceilalţi vorbitori.

Am şi alte poveşti cu dl Valeriu D. Cotea; la una dintre ele chiar ţin, pentru că arată omenia sa. Mă trezesc într-o bună zi cu un telefon din partea sa: inevitabil, a reluat formula consacrată: „Domnule, ţi-am spus eu că dumneata eşti un om deştept!”. Ceea ce muta prompt tonul discuţiei într-un registru ludic. „Stai să-ţi povestesc ceva, să nu te superi pe mine că îndrăznesc, ascultă până la capăt…” Mersese, cu o lună în urmă, cu maşina prin Bucovina şi oprise să cumpere hribi de pe marginea drumului. Era o fata frumoasă, slăbuţă şi a intrat cu ea în vorbă… Că ce fac ei, cu ce se ocupă, din ce trăiesc… A reieşit că din laptele pe care îl dau nu ştiu cărei firme, dar banii vin când şi când şi sunt puţin, pe când pe ciuperci iei banul la faţa locului. Dl Cotea a cumpărat atunci, spunea el, toţi hribii, 18 kilograme cu totul. „Şi ce aţi făcut cu atâţia?”, am întrebat eu neinspirat. „Ei, parcă de hribi aveam eu nevoie…”, a răspuns dumnealui. „Dar stai să vezi, că nu am terminat…” Şi ce fac cu banii, a mai întrebat-o dumnealui pe tânăra fată… Păi, ar avea nevoie să mai construiască o cameră la casă, că deja nu mai încap în două cămăruţe, să lipească pe jos cu lut, să dea cu var. Şi, ceea ce i-a atras atenţia profesorului, să îşi termine şi ea facultatea… Că era studentă la Litere. Unde? În Iaşi. Şi a luat toate examenele, cum e? Le luase, mai puţin două… Şi la cine are restanţe, a mai întrebat domnule Cotea… La domnul profesor Creţu, Bogdan Creţu, a răspuns tânăra fată. Iar dl Cotea a spus că el îl cunoaşte pe dl Bogdan Creţu, care este (cum altfel?), „un om deştept”… A încheiat povestea şi mi-a spus: „Domnule, te rog mult, nu te supăra pe mine că îndrăznesc… Fii atent la numele ăsta şi vezi (mi l-a şi dat, l-am uitat, a revenit cu un telefon chiar în preajma sesiunii şi mi l-a reamintit…), oare nu poate să treacă examenul? Că nu vrea să vină la oraş, să ia locul altuia mai bun, că nu are pile, ci vrea să se întoarcă acolo, la ea în sat… Că m-a impresionat povestea ei…” Aşa cum m-a impresionat şi pe mine sensibilitatea lui. Nici nu a fost nevoie să ţin cont de vorba sa bună, pentru că studenta cu pricina s-a prezentat la restanţă şi a meritat o notă de trecere. Ceea ce chiar m-a bucurat.

Am în faţă una dintre cărţile domniei sale, Fragmente de viaţă, la care ţinea mult, pe care mi-a dat-o realmente emoţionat, spunându-mi că nu crede că o fi ceva acolo, că nu are el ambiţii de scriitor, că pentru el scrisul e un chin, dar este foarte legat de copilăria lui, de satul lui, de părinţi, de toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi că s-a simţit dator să le aducă un astfel de omagiu. Cartea este mişcătoare în primul rând prin ataşamentul faţă de oamenii care i-au luminat viaţa şi prin liniştea pe care o emană: dl Valeriu D. Cotea părea şi cred că şi era un om împăcat cu sine… Câţi dintre noi se pot lăuda cu asta? Deloc întâmplător, satul vrâncean în care deschisese ochii către lume şi copilăria rămăseseră reperele sale ferme. O spune chiar el de ce: „Omul ce nu poartă în suflet toată viaţa trăirile unice ale copilăriei îmbătrâneşte mai repede, cred, şi se teme de moarte, întrucât nu simte indisolubila legătură dintre coplărie şi veşnicie…”.

Trecând la cele veşnice înainte să apuce să îmbătrânească, în pofida celor 90 de ani ai săi, Valeriu D. Cotea s-a reîntors, cumva, în propria copilărie. Va rămâne nu numai un mare savant, ci şi o figură solară, luminoasă a vieţii culturale a Iaşilor.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”

Publicitate și alte recomandări video